Anunturi de Mica Publicitate
Abonament la editia electronica
Iasi Tv Life
TeleM
TVR Iasi Telejurnal
Abonament la editia tiparita

vineri, 29.03.2024

Oltiţa Cîntec: Din păcate, cultural, Iaşul este asimilat unui oraş conservator, care priveşte mai ales în trecut

GALERIE
oltita
  • oltita
- +

Criticul de teatru Oltiţa Cîntec, director artistic al Teatrului „Luceafărul” şi persoana care a ţinut de mânuţă Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr din Iaşi până la cea de-a XI-a ediţie vorbeşte despre cultura ieşeană, despre publicul de teatru şi despre nevoia unei educaţii teatrale în şcoli. Profesor asociat la Universitatea de Arte „George Enescu“ din Iaşi, critic de teatru cu experienţă, nominalizată de două ori la Premiile UNITER, în 2007 şi în 2012, Oltiţa Cîntec crede că spiritul critic ar trebui cultivat încă din primii ani copiilor noştri. Pe lângă activităţile de la Teatrul „Luceafărul” şi cele de la Facultatea de Teatru, Oltiţa Cîntec are o rubrică permanentă în Suplimentul de Cultură, Datul în spectacol.

Ne apropiem cu paşi repezi de Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr pe care îl organizaţi de 11 ani. Mai aveţi lucruri de făcut pe ultima sută de metri?

Programul ediţiei cu numărul XI a Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr (FITPTI) este deja gata. Avem un Prolog, 28-29 septembrie, iar Festivalul e de pe 4 pe 11 octombrie, cu invitaţi din 20 de ţări. Am început să lucrăm pentru ediţia de anul acesta încă de pe 14 octombrie 2017, nu glumesc! FITPTI s-a terminat anul trecut pe 12 octombrie, pe 13 ne-am tras un pic sufletul, pentru că este nevoie după o săptămână de festival, iar apoi ne-am apucat iar de treabă. Cu trupele străine trebuie să stabileşti lucrurile măcar cu şase luni înainte, dacă nu chiar cu un an înainte. Sigur, la noi, în România, finanţarea vine anual, se comunică abia în luna martie sau aprilie, iar bugetul ar fi firesc şi eficient să-l ştii măcar în luna decembrie a anului precedent . Pentru artiştii din străinătate asta e de  neînţeles. Chiar am avut situaţii când le spuneam că încă nu ştim sigur, să vedem dimensiunile bugetului, iar ei au crezut că vorbim nu despre bugetul anului la care făceam referire, ci la cel din următorul an. Erau uimiţi cum putem să lucrăm în aşa. Acum acestea sunt condiţiile, ne adaptăm, facem nişte înţelegeri cu trupele respective, trupe care au încredere. Avem o listă lungă de parteneri, institute culturale, ambasade, iar asta dă un gir de seriozitate,  de profesionalism şi colegii noştri străini şi ne creditează cu încredere . Cam aşa se întâmplă lucrurile. Programul e gata, acum ne ocupăm de partea birocratică, contracte, de cazări, de elementele de logistică, fişe tehnice, dacă avem toate dotările scenice de care au nevoie invitaţii noştri sau dacă trebuie să închiriem. Este multă muncă, este complicat, dar lucrurile frumoase nu se pot face decât cu muncă, nu există căi scurte şi chiar trebuie să te ocupi cel puţin un an de zile pentru o nouă ediţie.

Cât de greu a fost să creşteţi acest festival, mai ales că nu a avut, aşa cum s-a întâmplat cu FIE, un buget considerabil de la prima ediţie?

Festivalul a crescut organic, a crescut natural. El a fost important şi conceput cu o identitate unică, internaţional de la debut, nu a fost un eveniment pilot, aşa cum se întâmplă la unele organizaţii care testează în primă fază. Cunoşteam publicul ieşeam, cunoşteam publicul din regiune şi ştiam că, din păcate, în zonă nu exista un festival de teatru de o asemenea amploare. Era un eveniment cultural necesar. Sigur, publicul îl formezi, îl modelezi. Teatrul Luceafărul are o imagine bună şi nu este o laudă, e o constatare. Suntem o instituţie iubită de ieşeni, care în ultimul deceniu s-a făcut foarte cunoscută şi şi în ţară şi în străinătate. Şi subliniez, nu este o laudă. Sunt realităţi măsurabile, demonstrabile. Era nevoie de un astfel de festival, iar atunci feedback-ul evident că a fost de interes, publicul a venit şi a fost foarte interesat şi plăcut surprins. Dacă ne gândim că un spectator avea la prima ediţie 10 ani, a venit la festival la vremea aceea la spectacolele de la ora 10 sau 11, la ediaţia a V-a, a venit la spectacolele pentru adolescenţi, iar acum are 21 de ani, acum vine la spectacolele pentru adultul tânăr. Ce altceva poate fi mai relevant, mai mulţumitor pentru organizator? Festivalul nostru fiind pentru publicul tânăr, noi înţelegem sintagma în sensul de spectatori dincolo de vârsta biologică, spectatori care sunt deschişi, curioşi, interesaţi, care vor să vadă formule neobişnuite, spectacole pe care altfel nu au cum să le vadă la Iaşi pentru că nu se pot deplasa în ţară sau în străinătate. Practic publicul a crescut, a crescut şi ca aşteptări culturale şi teatrale, a crescut şi ca vârstă şi a crescut şi ca număr. Ne-am orientat şi spre spectacolele în aer liber, spectacole prin care vizăm acei spectatori ce nu vin în mod obişnuit în sala de spectacol, din diverse motive, poate pentru că nu au fost obişnuiţi, poate din motive financiare, poate pentru că nu au descoperit încă teatrul sau poate pentru că nu au timp. Spectacolele în aer liber, de spaţii neconvenţionale i-au făcut curioşi şi pe ei în privinţa teatrului descoperind că  „teatrul ăsta nu e o chestiune aşa scorţoasă”. Poate când văd o clădire au impresia că actul teatral  e ceva ermetic, sofisticat, greu de înţeles, indigest. Însă atunci când văd aceste spectacole outdoor, care au specificul lor clar, sunt convinsă că unii dintre ei au venit mai apoi şi la un spectacol de teatru într-o sală.

A fost greu toţi anii de festival, am muncit cu mica noastră echipă, am scris puţină istorie. Noi ştim că facem o treabă bună, dar atunci când o asociaţie europeană cu sediul la Bruxelles, Asociaţia Europeană a Festivalurilor, îţi acordă label-ul „Festival remarcabil” în cadrul unei competiţii internaţionale, continentale, prin care eşti evaluat de o comisie formată din nouă experţi internaţionali coordonaţi de Sir Jonathan Mills, care a fost ani la rând direcorul Festivalului de teatru de la Edinburgh - unul dintre cele mai mari pe plan european, atunci mai ai încă o confirmare că ceea ce faci este un lucru temeinic, este un lucru care se bucură de preţuire nu doar în comunitatea locală, căreia ne adresăm în primul rând, dar este perceput şi ca un eveniment de elită, un eveniment în acord cu principiile culturii europene, ca un eveniment deosebit. Asta ne încurajează.

„În societatea românească se construieşte foarte greu”

Aţi avut momente cânt aţi vrut să renunţaţi?

Am avut momente când am vrut să renunţăm. La o ediţie, când a fost foarte greu, cred că era în 2013, când eram foarte hotărâtă ca la conferinţa de presă să anunţ că este ultima ediţie. Domnul Holban, care este mai înţelept decât mine, mi-a zis „Hai să nu anunţăm acum, să nu stricăm momentul festiv”. Şi avea dreptate, nu era momentul atunci, înainte de festival, iar ediţia a fost foarte, foarte reuşită. Tema de atunci – avem  în fiecare an un alt generic - a fost „Ludic” şi chiar nu era un exemplu de atitudine ludică a directorului artistic să anunţe în conferinţa de presă că nu mai continuă. După aceea, uiţi. Din fericire în acest caz, memoria omului este selectivă şi uneori funcţionează pe termen scurt! Un alt motiv pentru care am continuat a fost şi acest feedback pozitiv, şi din partea publicului, şi din partea intelectualilor şi din partea specialiştilor. A venit şi recunoaşterea europeană şi atunci am zis că este păcat să renunţăm. În general în societatea românească se construieşte foarte greu, iar dacă ai început şi ai pus o fundaţie şi ai pus nişte cărămizi şi ai făcut ceva, atunci parcă este păcat să renunţi. Este cel mai simplu să abandonezi şi să spui că este prea greu. De aceea am decis să continuăm.

Iar zidurile se construiesc cel mai repede în faţa unor asemenea proiecte.

O, da! Zidurile se fac cel mai repede şi din păcare cultura ieşeană are nişte exemple de evenimente culturale foarte importante care s-au oprit, organizatorii lor au spus stop, au pus punct, pentru că efectiv nu mai puteau. Au fost excedaţi de câte probleme au avut. Am să şi numesc acele evenimente pentru că merită reamintite, iar lumea nu trebuie să le uite. Este vorba de Festivalul de creaţie coregrafică „Eurodans”, care a ajuns la zece ediţii sub coordonarea lui Dan Brezuleanu, regretatul critic de balet, se ocupa de acest festival, era singurul festival de balet din România şi era o manifestare avangardistă, formulele coregrafice şi de teatru-dans erau atunci, în România, foarte la început, iar festivalul le-a stimulat. La Iaşi nu existau, la vremea aceea, asemena tipuri de spectacole. Nici acum Iaşul nu stă foarte bine la capitolul acesta de dans contemporan, de creaţie. Un alt eveniment la care mă refer şi în legătură cu care regret sincer că nu a continuat este Festivalul Periferic, un festival de arte vizuale organizat de Matei Bejenaru. Festivalul a fost iniţial anual, apoi a devenit bienal, iar mai apoi nu a mai fost făcut pentru că organizatorii nu au mai putut, erau prea multe ziduri pentru ei. Periferic a fost un eveniment de înaltă ţinută artistică, în spiritul vremurilor, foarte modern. Din păcate Iaşul este asimilat unui oraş destul de conservator din punct de vedere cultural, care priveşte mai ales în trecut, sigur că trebuie să ştim de unde venim, dar este mai puţin ancorat în formulele moderne. Referindu-ne la coregrafie, noi încercăm să suplinim inexistenţa acestei forme de expresie scenică în Iaşi, aducem în festival şi spectacole de teatru-dans, pe o zonă de creaţie care în Iaşi nu este încă suficient acoperită.

Vorbeaţi de piedici. Sunt de natură birocratică, financiară sau vorbim şi de o reticienţă a publicului?

Când am zis piedici în legătură directă cu acea ediţie mă refeream la finanţare. Desigur, dificultăţi sunt întotdeauna, mai mari sau mai mici, unele se văd, altele le ştim doar noi şi le gestionăm pe stomacul, pe ficatul şi pe neuronii noştri. Eu ţin un jurnal de insider în fiecare an public  în Suplimentul de cultură, unde am rubrica mea, „Datul în spectacol”, unde relatez parte din situaţiile respective, care sunt şi nostime după ce le-ai trăit şi le-ai rezolvat, dar pe moment sunt foarte stresante. Să dau un exemplu, la o ediţie am avut nevoie, pentru un spectacol al lui Radu Afrim, de la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, de un motostivuitor. Decorul era făcut din maşini de spălat, care erau compacte. Unele aveau motorul în ele, nu erau doar carcasele, deci erau foarte grele şi era nevoie de motostivuitor. Domnul cu motostivuitorul a venit la montare, s-a montat decorul, s-a jucat spectacolul, dar nu a mai venit la demontare. Noi am rămas cu decorurile, cu peste 80 de maşini de spălat în scenă şi nu aveam soluţii, erau foarte grele. Spectacolul a fost vineri seara, noi sâmbătă aveam un alt program. Domnul acela nu mai răspundea la telefon, am sunat în alte părţi – supermarketuri, firme de construcţii, dar unde nu am sunat?! şi am scos cu mare dificultate maşinile de spălat în  culise. În fine, până la urmă s-a rezolvat cândva a doua zi, spre seară am găsit un motostivuitor. Am avut probleme cu chestiuni legate de vize, vize ale unor artişti din ţări considerate cu risc de migraţie. Când a trebuit să vorbesc pe la ambasade, pe la diferite inspectorate, am avut de făcut hârtii peste hârtii, documente peste documente. Au fost foarte multe chestiuni din acestea care nu ţin neapărat de artistic, dar care apar şi oricât de bine le gândeşti şi orcât de bine te organizezi sunt situaţii pe care chiar nu ai cum să le prevezi, dar trebuie gestionate imediat. Desigur, sunt lucruri pentru care se găsesc soluţii, dar se acumulează stresul picătură cu picătură în timp foarte scurt. Publicul a fost întotdeauna alături de noi şi, după cum am şi zis, publicul este unul dintre motivele pentru care continuăm şi îl simţim foarte cald, foarte receptiv la ceea ce propunem, ne scriu mesaje pe email, pe reţelele de socializare, oamenii sunt prezenţi.  

3. Spuneaţi că publicul este receptiv şi apropiat de spectacole. De asemenea, dumneavoastră sunteţi cunoscută pentru criticile dure şi spuneaţi într-un interviu că mereu aţi considerat că acesta este rolul unui critic, să fie o oglindă pentru actori sau pentru un spectacol. Totuşi, actorii consideră că publicul ar trebui să fie cel care ar trebui să dea note unui spectacol, iar aplauzele de final sunt ceea ce contează. Pot criticii de teatru să fie şi critici de teatru şi critici de public?

În primul rând criticul, şi aici mă refer la cei specializaţi, la teatrologi, este şi el un spectator. Doar că nu este un spectator obişnuit, care doar vine într-o seară pentru că vrea să se delecteze şi să-şi petreacă timpul într-o manieră culturală. Criticul de teatru este un spectator specializat, un spectator care, de-a lungul anilor, şi-a însuşit terminologia de specialitate, a citit şi citeşte încontinuare, pentru că trebuie să ţii pasul cu tendinţele. Nu poţi să fii un expirat, pentru că nu mai înţelegi ce vezi pe scenă! Criticul este o persoană care vede mult mai multe spectacole decât un simplu fan al teatrului, care urmăreşte un regizor pe mai mulţi ani pentru a vedea cum evoluează sau nu evoluează acesta. Sigur că publicul este prima instanţă care răsplăteşte un spectacol: prin reacţii de tip emoţional, prin aplauze, flori sau postări pe Facebook sau alte mijloace, dar un feedback, o reacţie de specialitate, vine din partea criticului. Sigur, criticii de teatru nu sunt simpatici şi îţi asumi această chestiune! Vei fi o persoană antipatizată, uneori evitată, vor exista cazuri când vor uita să te anunţe că este o premieră, deşi criticii sunt oameni de presă. A, că mai facem şi altceva, poate avem şi o carieră universitară, dar suntem şi noi jurnalişti, jurnalişti specializaţi. Deci îţi asumi acest statut de persoană antipatizată dar, fără să fiu suspectată că vreau să dau importanţă breslei, breasla asta chiar este foarte importantă. Ea aşează o oglindă analitică. Sigur că uneori nici mie nu-mi place ce văd când mă uit într-o oglindă, asta  este, dar reflectarea este necesară. Reacţia de specialitate este necesară, este ca un element de sprijin,  este un element care completează procesul creativ. Nu se poate un spectacol să nu aibă un feedback critic, iar acest lucru este în avantajul spectacolului, al actorilor şi al regizorilor, al tuturor artiştilor care contribuie întrucât, prin ceea ce scrie criticul de teatru, spectacolul respectiv este arhivat. Teatrul este o formă de artă vie, dar este o formă de artă cu o durată limitată în timp, este perisabil. Sigur, rămâne în amintirea şi sufletele spectatorilor, dar peste 10 ani sau 20 de ani, chiar dacă sunt înregistrările video, ceea ce fac criticii şi teatrologii în general înseamnă şi o arhivare a acestui spectacol.

Munca unui critic are valoare de document.

Exact. Criticii de teatru nu scriu din capriciu sau pentru că aşa li s-a părut lor. Sigur, există şi nişte formulări impresioniste în orice critică de teatru, dar tot ceea ce scriu ei acolo trebuie să argumenteze, să justifice din punct de vedere teoretic. Iar evaluarea de acest tip este foarte utilă pentru orice creator. Chiar dacă pe moment ceea ce citeşte nu este măgulitor, în general artiştii, după ce le trece supărarea de moment,  absolut firească, absolut omenească, se gândesc la ceea ce a scris criticul. Artiştii nu sunt obligaţi să ţină cont de părerea criticului, pot să o ignore. Pot nici să nu citească dar toată lumea citeşte. Cred că cei care spun «a, dar noi nu citim, pe noi nu ne interesează», citesc în primul rând pentru că un critic de teatru are, detaşarea necesară pentru a evalua un spectacol. Când eşti parte a unei echipe şi eşti atât de implicat şi eşti în interior, nu mai ai distanţarea necesară pentru a vedea dacă este bine sau nu este bine.

„În România nivelul de educaţie scade de la an la an”

Spuneaţi că publicul a devenit mult mai numeros în ultimii ani, deci a fost o perioadă în care acesta a lipsit sau mai puţină lume s-a înghesuit la spectacole. Este mai puţin pregătit publicul de astăzi sau mai puţin critic? Este mai dispus să aplaude orice li se livrează de pe scenă? Lipseşte educaţia teatrală a publicului de astăzi?

Din păcate, în România, nivelul de educaţie, în general, scade. Acest lucru se vede de la an la an. Nu stabilim acum vinovăţiile. Ele sunt împărţite, sistemul de învăţământ, felul în care este structurat, desele schimbări, instabilitatea asta din societatea românească, antagonizarea şi chiar o escaladare a violenţei, nu neapărat fizice, ci a celei verbale şi ceea ce se întâmplă în spaţiul public, care a devenit destul de insalubru, chiar la niveluri înalte. Mă refer la politicieni, care ar trebui să fie un exemplu, dar de multe ori sunt contra-exemple. Toate aceste elemente au condus, în deceniile astea de după ’89, la o scădere evidentă a nivelului de educaţie. Acum eu nu aş zice că nu avem un public educat. El există, sigur, statisticile spun că 63% din populaţia României nu merge la teatru. Ceea ce este foarte mult. Nici în Occident lumea nu stă toată ziua la teatru, dar ar trebui să fie un procent un pic mai mare în cazul celor care frecventează teatrul la noi. Aproape jumătate din populaţia României locuieşte în mediul rural. În mediul rural şi în urbanul mic nu există ofertă teatrală. Teatrele de stat, pentru că structura instituţională în România este majoritar de stat, funcţionează în reşedinţele de judeţ sau în oraşele mai mari. Foarte puţine fac deplasări, iar în oraşele mici se ajunge rar, iar în mediul rural chiar nu există, deşi teatrul, pe lângă funcţia de creaţie, care este principala lui funcţie, mai are şi funcţia de educaţie. Şi nu numai la nivelul juniorilor, ci şi la nivelul seniorilor, al oamenilor maturi. Întotdeauna cânt te duci la un spectacol de teatru trebuie să ieşi de acolo mai îmbogăţit sau măcar schimbat faţă de cum ai intrat. Desigur, schimbat în bine, puţin acolo, strop cu strop. Noi în Iaşi avem un public educat pentru că Iaşul este un oraş universitar, pentru că există o reţea instituţională, cu Teatru Naţional, cu Filarmonică, cu Operă, cu muzee, cu alte evenimente culturale, dar la nivel naţional situaţia nu este tocmai roz. Şi am remarcat în ultimii ani, în anumite oraşe şi anumite teatre, tendinţa aceasta de a merge spre comercial. Adică de a face producţii teatrale mai facile, comedii, spectacole care să aducă foarte uşor publicul în sala de spectacol. Şi la Bucureşti am observat această chestiune, la Teatrul Naţional chiar. Se poate verifica şi pe site-ul teatrului, sunt spectacole care aduc încasări, dar care nu ar avea ce să caute în repertoriul unui teatru naţional. Ar merge la o companie de bulevard, un teatru de comedie, o companie particulară.

Revenind la educaţie, există un segment de populaţie care merge frecvent la teatru, cam acelaşi, numit în termeni de specialitate publicul captiv, dar există unii care nici măcar o dată în viaţă nu au fost la teatru. Politicile culturale ar trebui să se orienteze  şi să subvenţioneze, să aibă nişte programe dedicate. Ministerul Culturii, autorităţile locale pot finanţa programe speciale pentru spectacole susţinute în mediul rural şi în mediul urban mic. Funcţia aceasta modelatoare a teatrului este foarte eficientă şi nu numai la vârstele mici, când se formează adultul de mâine, ci şi la maturitate.

Atunci ar fi necesară o oră educaţie teatrală în şcoli? După cum spuneaţi, mulţi dintre cei din mediul rural nu au ajuns niciodată la teatru.

Din câte ştiu eu exista, nu ştiu dacă acum mai există, în curricula şcolară, un opţional. Dar ştim cum se întâmplă în şcoli, de obicei opţionalele astea sunt pe hârtie, iar în realitate se face altceva. Ar fi foarte utilă o oră de educaţie teatrală care să se facă de oameni care se pricep. De obicei, atunci când se fac, se fac de profesorii din şcoală, cel mai adesea de profesorul de Limba şi literatura română, iar acest lucru este foarte bun, dar, în opinia mea, şi mai bine ar fi să se facă de actori care s-au specializat pe  pedagogie teatrală. Pentru că există oameni foarte talentaţi, care au experienţă scenică şi care se pricep să lucreze cu elevii. Adică vin cu partea scenică, nu doar cu partea literară pe care o poate asigura neîndoielnic profesorul de Română. Sau, şi mai bine, să colaboreze profesorul de Limba română cu actorul specializat pe pedagogie teatrală.

Totuşi, aceşti actori specializaţi sunt puţini la număr. S-ar putea face anumite module de un semestru sau câteva luni? Este suficient?

Se face în afara orelor  de curs, sunt trupe de teatru şcolar, coordonate  fie de profesori, fie de către actori care s-au specializat, după cum ziceam, şi care lucrează în afara orelor de clasă. Ceea ce este foarte bine, pentru că teatrul şcolar are beneficii extraordinare de toate soiurile şi la diverse vârste. Mai ales la adolescenţă, când schimbările biologice şi emoţionale sunt uneori bulversante, devastatoare pentru unii, teatrul şcolar îi poate ajuta să se cunoască mai bine. Îi ajută să socializeze, pentru că problema cu socializarea  este una reală. Noi toţi socializăm acum în virtual, dar când este să stăm de vorbă faţă în faţă cu cineva devine un pic mai dificil. De asemenea, îi responsabilizează, pentru că atunci când faci parte dintr-o trupă de teatru trebuie să fii la ora exactă acolo, trebuie să fii în cea mia bună formă, indiferent că nu ai dormi bine sau nu ai mâncat ce-ţi place sau eşti într-o zi mai blue decât în altele. Trebuie să-l asculţi pe celălalt, să-l laşi să spună replica, tu să vii cu replicile învăţate, pentru că trebuie să devii o rotiţă într-un mecanism, într-un grup, iar acest lucru te ajută tot la socializare şi la funcţionarea într-o echipă, într-un ansamblu. Pentru că asta este! Orice comunitate, şi în societate, te pregăteşte să fii adultul de mâine. Nu mai spun că te ajută să înveţi o limbă străină, să o exersezi, îţi dezvoltă cultura generală pentru că auzi de un autor, vezi, iar asta este foarte important, cât de greu este să faci un spectacol, să fii actor şi vei deveni un spectator în cunoştinţă de cauză. Beneficiile sunt pe termen lung, alături de cele pe termen scurt, care apar imediat. Pe foarte mulţi adolescenţi teatrul îi ajută să-şi configureze propria personalitate, pentru că foarte mulţi sunt interiorizaţi, nu îndrăznesc să întrebe anumite lucruri, pe părinţi sau pe profesori sau pe un psiholog sau pe cine cred ei şi atunci, prin spectacole de teatru, în care ei să se regăsească în poveştile acelea şi în personajele acelea, acestea pot deveni puncte de sprijin foarte importante pentru ei. Pe termen lung, teatrul şcolar făcut de oameni care se pricep, are efecte în sensul că aceştia vor fi spectatori de teatru care înţeleg ceea ce văd, înţeleg ce înseamnă un spectacol, un rol, un personaj. Îi ajută şi în alte profesiuni. Dacă se fac avocaţi îi ajută cum să vorbească în public, cum să covingi sau cum să asculţi pe celălalt. Noi trăim într-o societate în care lumea nu se mai ascultă. Cine vorbeşte cel mai tare şi cel mai mult, atunci acela are dreptate. Ceea ce nu e real. Dacă se face profesor, de asemenea îl ajută la comunicare, dacă se face medic, agent de vânzări, toată experienţa asta de teatru şcolar îl ajută. În occident, peste tot în societăţile aşezate, nu aproximativ aşezată cum e a noastră, la şcoală se face teatru şcolar. Ca să nu mai zic că sunt foarte mulţi dintre actorii mari ai lumii, Kevin Spacey este unul dintre ei, care au început în formule de teatru de colegiu. Şi sunt exemple şi la noi. Regizorul Bobi Pricop, care a lucrat la noi la Luceafărul, Pisica verde, a activat  în timpul liceului într-o trupă de teatru şcolar, la Piatra Neamţ şi sunt foarte multe exemple de acest fel.

„Nu suntem toţi la fel şi slavă Domunului că nu suntem identici”

Revenind la educarea publicului actual, este acesta mai puţin dispus să fie critic?

Noi trăim într-o ţară în care nu se încurajează gândirea critică. Dimpotrivă! Şi mă tem, dar o spun, este chiar la nivel de politică naţională. Sigur, nu explicit, dar dacă stai şi te gândeşti bine, cam acesta este modelul: să nu gândeşti critic, să crezi tot ce ţi se spune. Iar asta începe la şcoală care este principalul factor de educaţie. Sistemul nostru de învăţământ este bazat încontinuare pe memorare şi pe reproducere de informaţii. Foarte multe dintre ele deja depăşite, inutile, în loc să se stimuleze gândirea copilului, să-l înveţe cum să folosească nişte instrumente de muncă intelectuală, să-l ajute să se descopere pe el însuşi pentru că nu suntem toţi la fel şi slavă Domnului că nu suntem identici! Să ne închipuim un pic cum ar arăta lumea, ar fi îngrozitor! Suntem foarte diferiţi şi ar trebui ca şcoala să fie restructurată exact în sensul acesta. Din familie trebuie încurajată gândirea critică, în cei şapte ani de acasă, celebra expresie, noi ca părinţi trebuie să îi formăm pe copii în acest sens. Sigur că poate apărea ulterior o contradicţie, pentru că tu acasă îl înveţi  să pună la îndoială sau să se întrebe, pentru că asta înseamnă gândire critică, să nu îngurgiteze orice informaţie, orice ştire, cu atât mai mult este necesară cu cât trăim vremuri în care fake news sunt la tot pasul şi manipularea la o scară care nu a mai fost până acum. Da, în familie îţi înveţi copiii să gândească critic, dar s-ar putea ca atunci când ajung la şcoală şi mai apoi în societate să intre într-o situaţie contradictorie pentru că cei care gândesc sau scriu sau „au gura mare” nu îşi găsesc locul şi devin indezirabili, ceea ce nu e normal. Autenticitatea unei democraţii în asta constă, într-o diversitate de păreri, în libertatea de a gândi şi de a te exprima.

Revenind la ceea ce spuneam, cu mediul rural şi urban mic, unde televizorul a devenit aproape unica sursă de informare.

Şi de cultură uneori.

Cu ghilimelele de rigoare, pentru că majoritatea sunt posturi comerciale, posturi de ştiri, majoritatea aservite politic şi atunci cum să le dezvolţi gândirea critică? Aceasta ar trebui să fie o ţintă. Dacă vrem să nu devenim o societate obedientă, o societate în care suntem spălaţi pe creier, ar trebui să ne preocupe dezvoltarea gândirii critice.

A fost manifestată corect această parte critică în privinţa lucrării de artă care a fost pusă pe bulevardul Ştefan?

Nu trebuie să ne temem de dezbateri. Însă dezbaterea înseamnă un dialog. Este absolut normal ca unora să le placă, iar altora nu. Doar că fiecare trebuie să expună şi nişte motive. Acolo cred că a fost şi o problemă de transparenţă, pentru că opera a apărut aşa, deodată, out of the blue, dar publicul trebuia pregătit puţin, pentru că foarte multă lume s-a întrebat ce e aceea. Nu era limpede ce e acolo şi da, puteai să gândeşti că e ceva ce a rezultat din resturile unei construcţii. Au fost probleme de comunicare, de strategie, de pregătire a publicului pentru receptare. Dar, repet, nu este obligatoriu ca o creaţie, indiferent de genul ei, să placă tuturor. Trebuie să dialogăm, este absolut firesc. Poate că era bine ca înainte de amplasarea ei să existe câteva întâlniri cu specialişti, cu oameni obişnuiţi. Pentru că sunt nişte specificităţi legate de operele de artă care se expun în galerii sau sunt în muzee şi opere de artă în aer liber, la care are acces vizual toată lumea. Deci cu atât mai mult ar fi trebuit să existe în strategia respectivă nişte momente premergătoare de anunţ, de pregătire, de avertizare a publicului, dar ele nu au existat. Nici nu ştim unde e acum opera de artă!

Legat de subiectivism şi de analiza personală a unei opere, cât de mult loc îşi are subiectivismul în meseria de critic de teatru?

Foarte mult. Este mult subiectivism, aşa cum subiectivă este creaţia artistică, subiectivă este şi evaluarea critică. Există o nuanţă aici pe care doresc să o subliniez: criticul trebuie să aibă discernământ nativ cultivat pe parcursul formării profesioanle. Adică subiectivitatea lui trebuie să se rafineze prin teoretizare. Trebuie să ne strunim subiectivitatea, să o controlăm. Şi cum putem să o controlăm? Prin intermediul conceptelor, al metodelor pe care ni le însuşim. Sigur, fiecare critic are o grilă personală pe baza propriei structuri intelectuale şi afective, care se formează, se modelează de când ai decis să te faci critic de teatru şi te specializezi. Procesul acesta, după cum spuneam, este unul continuu. Şi în domeniul criticii teatrale lucrurile teoretice evoluează. În ultimii ani au evoluat foarte mult, în principal, desigur a ţinut şi de evoluţia genurilor artistice, dar în principal a mediilor de comunicare. Ca şi pentru un jurnalist. Într-un fel scrii pentru o revistă academică, în alt fel pentru o revistă săptămânală şi altfel scrii pe un blog. Sunt aceleaşi idei, aceeaşi percepţie analitică, dar ambalajul trebuie să fie adecvat. Da, este subiectivism şi în general în artă şi în tot ceea ce este legat de artă este foarte mult subiectivism.

„Atunci când te faci actor sau regizor sau scenograf trebuie să rămâi «nebun» toată viaţa”

Teatrul independent începe să „prindă” din ce în ce mai mult în România. Totuşi, având în vedere că mesajul livrat de acesta este uşor diferit de cel al teatrelor de stat, există riscul sau şansa de a se forma două categorii de public?

Da, există diferenţe între metodele şi mijloacele pe care le foloseşte un teatru de stat, mai ales la cele naţionale, dar şi la cele municipale, şi un alt stil la independenţi şi la freelanceri. Şi este firesc pentru că independenţii trebuie să se distingă, să se impună prin ceva. Şi cum te impui? Încercând ceva nou. Asta nu înseamnă că teatrele de stat nu experimentează şi ele, dar sunt un pic mai cuminţi decât tinerii. În plus, în cazul tinerilor este absolut firesc ca la început de carieră să urmărească mai ales inovaţia, noul, să fie în sincron cu ceea ce se întâmplă în alte spaţii teatrale.

Şi eventual să fie un pic nebuni, pentru că acesta este avantajul tinereţii?

Absolut! După părerea mea, atunci când te faci actor sau regizor sau scenograf trebuie să rămâi nebun, cu ghilimelele de rigoare, toată viaţa. Dacă te osifici din punct de vedere creativ trebuie să ai lucididatea şi să te apuci de altceva. Din păcate, în România, din cauza condiţiilor economice, companiile independente s-au dezvoltat foarte puţin şi nu beneficiază de sprijin. Ele ar trebui să fie stimulate, pentru că nu pot funcţiona doar din ce încasează din bilete sau din sponsorizări. Aici este o altă discuţie, pentru că legea sponsorizării nu este stimulativă. Iar companiile independete ar trebui să fie sprijinite de la bugetul de stat pe proiecte. Cele mai numeroase companii independente sunt în Bucureşti, pentru că acolo viaţa economică este mai vie, sunt apoi la Cluj unde există chiar o efervescenţă în această zonă a independenţilor şi chiar cu rezultate foarte, foarte bune. La Timişoara de asemene este compania „Auăleu”, care este şi prietena festivalului nostru şi vin şi anul acesta! Ei vin de ani de zile la noi la festival şi nu numai ei. Am avut grijă ca în program să includ în fiecare an companii independente. Nu e un gest de mărinimie, considerentele sunt exclusiv artistice, dar în sectorul independent sunt de multe ori nişte rezultate artistice deosebite care merită evidenţiate şi prin participare la festivaluri. Acest sector ar trebui stimulat. De ce? Pentru că termină facultatea generaţii de actori care nu pot fi absorbiţi de instituţiile de stat şi nu au altă soluţie de exprimare decât zona independentă. Noi în Iaşi avem doar Teatru FIX, mai sunt nişte companii mici, dar a căror activitate este mai puţin intensă. Şi Teatru FIX este într-o situaţie, de câţiva ani, destul de grea. Şi ei sunt partenerii noştri la fiecare festival, am închiriat sala lor, plătim chirie. Ei au fost foarte deschişi la parteneriate, dar trebuie sprijiniţi pentru că ei din asta trăiesc şi aşa este şi normal. În Iaşi există loc de dezvoltare, iar eu, împreună cu studenţii de la master, chiar facem exerciţii pe proiecte teatrale în această zonă. Există o piaţă culturală, o piaţă teatrală încă necolonizată. Şi le şi spun: «nu veţi putea intra toţi în teatre, pentru că nu ai unde, deci puneţi-vă creativitate la bătaie». Şi când faci un proiect sau un eveniment ai nevoie de creativitate. Nu este o chestiune de reţetă sau de ce înveţi la şcoală şi urmezi o serie de paşi. Nu, aici trebuie să fii creativ, să fii dinamic, să te acomodezi, să vezi ce lipseşte pe piaţa culturală a locului şi să vii cu oferta respectivă.

Teatrul independent sau cel de cafenea este o soluţie de „rodaj”, de pregătire proaspătul absolvent de teatru?

Este o experienţă şi nu e una uşoară pentru că nu ai condiţiile pe care le ai într-o trupă. Dar trebuie să le vezi ca pe o oportunitate. Condiţiile astea austere din punct de vedere financiar te obligă să fii şi mai creativ decât este un actor într-un teatru de stat care lucrează cu un regizor, unde se pot face scenografii mai elaborate. După părerea mea, dacă eşti freelancer, trebuie să vezi acest avantaj.

Şi să se ocupe el şi de decor, şi de costume?

Da, sau să fie minimaliste pentru că asta este situaţia. Iar uneori sunt chiar prea multe decoruri în scenă. Un decor extraordinar nu reprezintă o garanţie că spectacolul va fi bun. Sunt spectacole, atâtea spectacole, în care scena este goală şi sunt doi sau trei actori sau chiar un singur actor care umple totul şi nici nu vezi că nu mai sunt decoruri. În relaţia asta dintre scenă şi sală, mai ales în tendinţele contemporane, care vorbesc despre spectatorul participativ, nu trebuie să-i dai celui din sală totul în ochi, să-i arăţi : «uite, ai văzut că aici era o gară?». Poţi să foloseşti un şuierat de tren şi un zgomot care sugerează mişcarea vagoanelor şi atunci îl scoţi pe spectator din starea contemplativă, comodă şi îi laşi loc de imaginaţie. Iar spectatorul devine părtaşul tău în procesul creativ.

Nu poţi în spaţiul independent să faci mereu numai auster şi să nu ai bani şi să fii mereu cu scena goală. Este greu aşa, dar trebuie să-í pui imaginaţia, să o intensifici şi să te gânteşti ce formule să faci. În momentul în care optezi pentru o profesiune artistică, te faci actor, te faci plastician, dansator, solist de operă trebuie să fii pregătit pentru această situaţie în care vei fi silit să ai contracte pe perioade mai scurte, să fii activ în căutarea lor. Uneori chiar să le generezi tu, să te uiţi în jur ce nu există, ce nu se face acolo unde eşti tu şi să vii cu propunerea şi oferta asta. Toate chestiunile astea înseamnă creativitate. Ideea că ai absolvit o facultate artistică iar de acum până la pensie vei avea un contract poate fi liniştitoare şi comodă din punct de vedere material, dar uneori devine un dezavantaj pentru că îţi frânează creativitatea. Te duce într-o rutină dacă nu ai tu puterea să încerci să schimbi mereu, să cauţi, să lucrezi în alte echipe sau să mai faci şi altceva. Iar rutina asta este moarte profesională în orice meserie, dar în astea artistice cu atât mai mult pentru că ele au expunere maximă.

Freelanceri sunt şi cei care fac stand-up comedy. Poate fi încadrat stand-up comedy într-o formă de teatru?

Nu. Nu este o formă de artă, este o manifestare comercială. Nu spun că este un lucru rău, dar nu este o formă de creaţie culturală. Sunt exemple în afară, Jim Carrey, Robin Williams au făcut stand-up comedy, dar în Statele Unite există o întreagă tradiţie pe această linie. La noi lucrurile sunt încă la început, limbajul mai vulgar domină stand-up comedy-ul, ceea ce este o direcţie facilş. Poate fi o direcţie, dar deocamdată este singura direcţie de la noi. Pot fi numere de stand-up şi de altă natură, dar drumul este cel mai facil. Bănuiesc se va ajunge la o saturaţie, pentru că aşa se întâmplă de obicei şi există nişte cicluri şi în ceea ce priveşte gustul publicului, iar atunci artiştii de stand-up vor explora alte zone. Dar nu, nu este o formulă de teatru. Este o modalitate de petrecere a timpului liber, o modalitate comică.

„Nu sunt de acord cu niciun chip să spui că arta făcută în teatrele pentru copii şi tineret, pentru că se adresează celor mai mici de înălţime, este ceva facil”

Rămânând în zona aceasta a artiştilor, ce este mai dificil? Să fii un bun actor păpuşar sau un bun actor de teatru dramatic? În general teatrul pentru copii şi teatrul de păpuşi este marginalizat şi i se oferă mai puţină importanţă.

Această percepţie vine din ignoranţă şi vreau să subliniez acest lucru. Ignoranţă este un cuvânt mai tare, din necunoaştere este unul mai blând, dar eu aş merge pe ignoranţă pentru că este o percepţie falsă. În primul rând actorii din teatrele pentru copii şi tineret trebuie să ştie şi să mânuiască o păpuşă şi sunt foarte multe tipuri de păpuşi. Este marioneta, care este păpuşa cu fire, este păpuşa cu tijă, este păpuşa de tip wayang, păpuşa bunraku, este păpuşa pe care o porţi pe corp. Sunt foarte multe stiluri şi trebuie să le ştii pe toate. La fel ca actorul de teatru dramatic, trebuie să ştii să cânţi, trebuie să ştii să dansezi. Dacă ştii să cânţi şi la un instrument muzical este minunat. Sunt foarte mulţi actori şi din teatrele dramatice care nu ştiu să cânte, dar cei de la teatrele pentru copii şi tineret musai trebuie să ştie aceste chestiuni, iar actorii din teatrele pentru copii şi tineret trebuie să ştie şi actorie. Prin urmare ei au o specializare multiplă. Nu aş vrea să spun că este mai greu sau este mai uşor. E altfel, dar nu sunt de acord cu niciun chip să spui că arta făcută în teatrele pentru copii şi tineret pentru că se adresează celor mai mici de înălţime sau mai naivi sau cu ani mai puţini prin documente înseamnă că este ceva facil. Nu, este complet neadevărat pentru că, aşa cum copiilor noştri le luăm cele mai bune hăinuţe, cea mai bună mâncare sau cea mai bună medicaţie şi cel mai bun medic atunci când au o boală, la fel trebuie să face în ceea ce priveşte teatrul sau artele în general. Nu poţi să spui că un spectacol de teatru pentru copii se poate face cu un buget mic. De ce? Pentru că se adresează celor mici? Este ridicol şi complet  neadevărat. Ba dimpotrivă, mai ales acum, când tânăra generaţie este obişnuită cu efecte speciale, cu jocurile pe computer, cu filme în care vezi ce uneori nici cu mintea n-ai gândit. Iar spectacolele de teatru trebuie, măcar într-o anumită măsură, să integreze formulele acestea actuale, adică să le vorbeşti copiilor şi adolescenţilor pe limba lor, pentru că altfel nu vin la teatru. Un al doilea argument pe care îl folosesc: cine crede că un copil este naiv şi foarte uşor de păcălit se înşeală amarnic. Copiii, şi cu atât mai mult cei din ziua de astăzi, care au foarte multe mijloace de informare, sunt extraordinari de isteţi, uneori mai isteţi decât adulţii şi, chiar dacă pe moment ai impresia că nu sunt atenţi, că fac altceva, te înşeli , ei sunt foarte atenţi şi au un spririt de observaţie extraordinar. Ceea ce îi distinge de adulţi - copiii nu au această politeţe convenţională. Noi ştim că nu-i frumos să plec de la spectacol, chiar dacă ceea ce văd mă plictiseşte şi durează prea mult şi am mai văzut un lucru de foarte multe ori şi stau până la sfârşit. Copilul însă reacţionează instant, sincer. El nu e limitat de convenţiile sociale, te taxează imediat: nu mai este atent, începe să vorbească. Ei sunt foarte sinceri, deci cu atât mai greu de convins. Trebuie să ţii pasul mereu cu toate schimbările astea care se petrec cu noile generaţii, de felul în care comunică, de capacitatea lor de receptare.

Mai mulţi artişti au ieşit în public să conteste actuala conducere a ţării şi să strângă semnături pentru campania #farapenali. Credeţi în puterea socială a unui artist sau consideraţi că ar trebui să se păstreze pentru spectacolele sale?

Eu cred că este nevoie de implicare civică. Nu cred în politizare, nu m-am implicat politic şi nici nu am de gând să o fac, dar atitudinea civică, cetăţenească este necesară, iar actorii care au o vizibilitate mare, este bine să se implice. Este bine pentru că sunt persoane cunoscute, lumea îi asociază adesea cu anumite personaje pe care le-au interpretat, adică au o putere de convingere implicită. Faptul că a fost Săptămâna actorilor în această iniţiativă recentă, Fără penali în funcţii publice, şi s-au implicat în diverse oraşe din ţară, este foarte bine. Sigur, sunt şi exemple de artişti care se pun în slujba politicului în schimbul unor avantaje materiale, financiare. Este opţiunea fiecăruia, ea implică aspecte de natură morală, pentru că sunt foarte mulţi artişti care se vând, nu pentru că sunt de stânga sau de dreapta, ci pentru că urmăresc nişte beneficii concrete pentru ei. Implicarea civică este bună şi leg acum ideea de gândirea critică. Parafrazînd, în România este foarte multă lume care are nevoie uneori, precum cetăţeanul din O scrisoare pierdută, de un sprijin pentru a-şi formula un răspuns la celebra întrebare «Eu cu cine votez?». Atunci exemplul unei personalităţi cu notorietate publică poate că ajută, forţa exemplului ajută, mai ales că la noi se întâmplă frecvent ca lumea să voteze cum spune preotul la biserică, şi nici asta nu mi se pare firesc, cum îi spune primarul care face listele cu ajutoarele sociale. Şi atunci de ce să nu fie sprijinit cetăţeanul să-şi clarifice opţiunea de elector, urmând exemplul unui artist?

Tocmai s-a încheiat ArtMania la Sibiu, festival la care au participat mii de oameni. Mai are Iaşul vreo şansă să devină capitală reală a culturii în România?

Chestiunea aceasta cu capitala culturală, referindu-ne la sintagmă în general, este o noţiune relativă. Depinde de punctul de referinţă. Dacă ne referim la numărul de obiecte de patrimoniu, cred că Iaşul este, dacă nu pe primul loc, printre primele. Dar sunt şi multe categorii artistice, de creaţie artistică, unde nu stăm prea bine. Spuneam de creaţia coregrafică. Se mişcă acum lucrurile pe linia artelor vizuale. Nu cred că ar trebui să ne preocupe atât de mult nişte titulaturi sau nişte parafe pe care să ni le punem noi sau să ni le pună alţii. Eu cred că cel mai important este să facem nişte lucruri, să vedem ce lipseşte din peisajul cultural, ce putem face mai bine şi, fiecare pe bucăţica noastră, să construim lucrurile la care ne pricepem. O etichetă se mai schimbă, o câştigi, o pierzi. Trebuie să gândim altfel. Să fim activi din punct de vedere cultural,  să fim profesionişti, să avem deschidere internaţională.

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Cine profită de madam Şoşoacă

Pavel LUCESCU

Cine profită de madam Şoşoacă

Campania care urmează la Iaşi nu trebuie să devină un circ de tip Şoşoacă, decât dacă vrem să ne batem joc de viitorul acestui oraş. Nu vreau să spun că madam SOS România ar trebui ignorată, ci că n-ar fi rău dacă am încerca să înţelegem mai mult ce are în cap când vine vorba de viitorul oraşului şi mai puţin ce vrea ea să ne vândă, adică scandal.

opinii

Distrugerea statuilor

Alexandru CĂLINESCU

Distrugerea statuilor

Frenezia negatoare woke e urmarea obscurantismului, a fanatismului şi a inculturii. Ideologii woke au cale liberă în mass-media, au pătruns în universităţi şi în şcoli. Acţiunile lor n-au nimic comun cu adevărul istoric. Ei pretind că fac dreptate celor ai căror strămoşi au fost umiliţi şi exploataţi, în realitate manipulează istoria şi adâncesc fracturile sociale.

De ce este atât de aspru Postul Mare?

pr. Constantin STURZU

De ce este atât de aspru Postul Mare?

Faţă de celelalte posturi de peste an, Postul Mare (care precede Sfintele Paşti) este considerat unul aspru, atât din punct de vedere alimentar, cât şi din alte puncte de vedere. De ce este – sau ni se pare a fi – Postul Mare atât de aspru? De ce, în genere, ne este atât de greu să postim? Din mulţimea de posibile răspunsuri, să reflectăm azi la trei dintre ele.

Roboţi

Codrin Liviu CUȚITARU

Roboţi

Robotul a trecut, treptat, de la „plimbarea” convulsivă pe coridoarele Universităţii, la alergarea „profesionistă”. Se arăta capabil să sară şi peste obstacole, plăcerea sa supremă fiind „să evite” deliberat, în viteză, femeile de serviciu îngenuncheate pe ciment şi prinse în efortul răzuirii gumelor de mestecat aruncate iresponsabil. Îngrijitoarele se speriau îngrozitor şi ţipau injurios după Robogică (foarte des îl numeau „pocitania dracului”!).

pulspulspuls

Un mare mister la liberalii ieşeni: cine va primi de la Bucale pâinea şi cuţitul listelor din toamnă?

Un mare mister la liberalii ieşeni: cine va primi de la Bucale pâinea şi cuţitul listelor din toamnă?

Un mare mister tace şi face pe piaţa politichiei locale în această perioadă, stimaţi electori: cine va face listele de candidaturi de la parlamentarele din toamnă la liberalii ieşeni? 

Caricatura zilei

La reciclat pet-uri și doze

Când Sistemul Garantie Colectare te pune pe gânduri

Cumpara editia digitala

Vremea in Iasi

Curs valutar

Parteneri

Intrebarea zilei

Vladimir Putin, presedintele Federatiei Ruse, a declarant intr-un interviu dat jurnalistului american Tucker Carlson ca nu va ataca niciun stat NATO. Credeti ca isi va respecta cuvantul dat?

vezi raspunsuri