Cu Petru Comarnescu si Barbu Brezianu, D.I.
Suchianu inchidea o triada stralucita, numind
acea Romanie veche si adevarata (cu care,
probabil, nu ne vom mai intilni...). Ei bine,
triada aceasta onora proaspata revista
"Cronica" a anilor 70, cu incintatoarele lor
texte, mie revenindu-mi placuta misie de a tine
legatura cu cei trei fabulosi bucuresteni. A caror
generoasa atentie ma flata la maximum. Cum
altfel, cind stiam (in secret! secretul
mizerabililor ani 70) in ce companie se aflasera
ei inaintea razboiului: Eliade, Cioran, Ionescu,
Vulcanescu, Noica! Daca pe primii doi ii
intilnisem deja, pe Suchianu inca nu.
In vara lui 1973, facindu-mi ritualul tur al
Mamaiei, ma apropii de terenul de tenis de la
"Central" si pe cine vad: pe inca junele
Caramitru, facind partida cu... cu... trasnet!, nu
putea fi decit Suchianu! Suchianu era. 78 de
ani!!! La mingile prea laterale, plasate parsiv de
Pino, seniorul nu se mai ducea, in schimb,
jocul pe mijloc arata un Suchianu care se
vedea ca stiuse bine sportul protipendadei
interbelice. Placerea regasirii... fizice (dupa cea
prin posta) si... si... trasnita-mi idee de a-l ruga
pe scaparatorul senior al scrisului despre
cinema (fost Internatist iesean, apoi colosal
bucurestean) sa-mi raspunda la, nici mai mult,
nici mai putin, zece intrebari despre... ris.
Incitat, se vede, si de portretul ce i-l facuse
Ionel Teodoreanu in fascinanta lui "Masa a
umbrelor": "... Si bucuresteanul Suchianu a
trecut de citeva ori prin redactie, elegant,
sportiv, ruginiu, cret, clipicios, graseindu-si
teoriile si paradoxele (cu sorbituri intermitente
ca de supa), foarte pitoresc, uneori parodiant
hazos, alteori frenetic, facind scena din locul
lui, - ceilalti, in raport cu el, devenind sala,
adica spectatori. Asa e Suchianu: un om-
spectacol pe care unii il aplauda, iar altii nu.
Profesorul Ibraileanu il asculta cu interes".
Asadar, 10 intrebari si tot atitea raspunsuri
despre ceva tare, dincolo de regimuri (mai mult
sau mai putin crunte si incruntate) - nu face
riduri, nu ingrasa, nu slabeste. Nu imbatrineste.
Dovada: valabilitatea lui si dupa, iata, 30 de ani.
In aceeasi luna de plaja.
- Cind ati pus prima oara mina pe o racheta
de tenis va placea sa rideti?
- La prima vedere, intrebarea pare absurda. Ce
legatura poate exista intre ris si tenis? Daca
insa ne gindim bine, descoperim o legatura
foarte strinsa; Marta Bibescu imi povestea
odata cum prietenul ei Alfons al XIII-lea, fostul
rege al Spaniei, ii explica de ce ii place lui sa
joace tenis: "Ori de cite ori pocnesc in plin cu
racheta, imi inchipui ca l-am pleznit in cap pe
Quinone de Leon, sau pe Prima de Riviera
(sfetnicii majestatii sale)". Orice om are
momente cind regreta ca nu poate sa bata mar
pe aproapele sau, cind totusi o face, aproape
intotdeauna pumnii si palmele sint insotite de
niste strigate de victorie, care-s una din formele
risului. In genere, orice reusita grea e
intovarasita de acest ris al izbindei. Aristot
chiar asa definea risul: acompaniamentul vocal
al triumfului. Alti filozofi spun ca risul e
manifestarea unui sentiment de superioritate. E
cam acelasi lucru cu teoria triumfului. Alta
teorie, aceea a surprizei, este inrudita cu
celelalte doua. Sintem surprinsi de cit de abili
sau destepti am fost. Aduceti-va aminte: la
teatru, sau la film, cind eroul spune ceva mai
intortocheat si sala, dupa o lunga pauza,
pricepe, atunci sala intreaga incepe sa rida, ba
chiar sa aplaude. Se aplauda pe sine, ca a
priceput, ca nu e chiar asa de timpita cum s-ar
crede.
- Risul are virsta? Intr-o viata de om
imbatrineste, se preface in altceva?
- Da. Are virsta. Copilul ride tot timpul. Pentru
ca el triumfa tot timpul. Copilul e un depozit de
prea-plin de energie. Copilul se simte toata
vremea miliardar. Iata de ce risul lui nu are
continut de idei, de sensuri. Este triumful gol si
pur. Pe cind la adult trebuie o ocazie precisa,
care sa-i dea ideea ca el, personal, este mai
ceva decit altcineva. Si mai e si o a treia virsta.
Aceea a babalicului zaharisit, care ride des,
ride incet dar sigur, tocmai pentru ca nu
pricepe nimic, dar nu-i pasa, si aceasta
nepasare este si ea o forma de victorie, de
triumf asupra dificultatilor existentei.
- Risul intra in vacanta?
- O mama venise cu plodul la un teatru de
papusi. Din cind in cind se rastea la progenitura
si-i spunea: - Rizi, fir-ai al dracului, distreaza-te,
pacatosule, c-am dat un pol pe bilet!
Exista si asta. Hotarirea, orice s-ar intimpla, sa
rizi, sa te distrezi. Este psihologia vacantei.
Ridem expr? si de orisice. Reusim s-o facem,
pentru ca in vacanta, in excursie, in vilegiatura
sintem multi. Si risul e teribil de contagios. Cind
imi faceam armata, camaradul meu, tenorul
Emil Marinescu, organiza partide de ris
artificial. La restaurant, incepea sa rida,
bolborosind un text incomprehensibil. Ridea
tare, variat, crescendo si fara oprire. In citeva
minute, tot localul se tavalea de ris, isi dadea
palme pe spinare unul altuia, ca la fotbal.
Habar n-avea nimeni de ce ride, dar se tineau
toti cu miinile de burta. Este exagerarea risului
colectiv si fara continut de idei pe care,
instinctiv, il practicam in timpul vacantei. Bine ii
zice vacanta. Adica vacuum, gol, vid.
- Va place jocul? Daca da, ce regula ii
impuneti?
- Dar cui nu-i place jocul? E curios ca in
romaneste avem mai multe verbe despre joc: a
juca (poker, sau la bursa); a te juca (cu o
jucarie oarecare, fizica sau intelectuala, cu un
"gadget" sau cu persoana altuia); apoi este
verbul a-ti bate joc, si chiar a bat-joc-ori,
culminatia sentimentelor de triumf si
superioritate; in sfirsit este sensul de
joc#dans, forma tipica a iutirii de sine,
echivalent pedestru al destinderii vocale a
risului, a topai de bucurie, este pur si simplu a
ride cu picioarele. Este apoi sensul actoricesc:
a juca un rol, a te preface (in fond a trage pe
sfoara).
Dar dintre toate aceste sensuri, cel mai
interesant, mai profund e acela de a juca ceva,
adica a accepta o lege noua care chiar se si
numeste "regula jocului". O regula alta decit
cea a vietii curente. O regula mult mai stricta,
mai neiertatoare. In viata reala, violarea legii
scapa, vai, asa de des nepedepsita. Pe cind la
joc, orice calcare se pedepseste pe loc, chiar si
cind esti Smith sau Nastase. Orice out sau
fileu se pedepseste pe loc, fara apel. La fiecare
schimb de mingi avem un pedepsit.
Si totusi, in ciuda acestei rigori draconice,
aceasta regula a jocului e o liberare. Caci este
alta. Este una noua, alta decit cea a vietii
curente, alta decit anosta monotona,
plicticoasa regula din viata reala. Asa ca, cu
toata rigoarea ei, regula jocului e o evadare, o
destindere. S-apoi ai ales-o tu. S-apoi o poti, tot
tu, da dracului, cind vrei.
- Cine v-a facut cel mai mult sa rideti?
- Doi autori: Woodhouse si Caragiale. Citind pe
primul, singur in odaie, ma pomeneam lasind
cartea din mina si rizind cu hohote. Caragiale si
el imi provoca asemenea lungi si solitare
accese. De ce? Pentru ca ambii acesti autori au
descris ceea ce ne place noua cel mai mult. Au
zugravit pe prosti. Pe prostul complex, activ si
organizat. Spectacolul timpeniei omenesti ne
face sa credem ca noi, din contra, nu sintem
tocmai asa. Si aceasta descoperire ne umple
de fericire, ne iuteste si se face sa izbucnim in
ris.
Val GHEORGHIU