Despre servilism

Servilismul este folositor si comod si din cauza aceasta face ravagii in institutiile din Romania.

In acest articol va fi vorba despre servilism. Pentru inceput este nevoie de - sa le spunem - citeva incadrari conceptuale. Servilismul nu este totuna cu conformismul, care, in doze rezonabile, este necesar pentru functionarea societatii in general si a institutiilor in particular. Nu se confunda total nici cu obedienta impusa, fata de autoritatea legitima sau ilegitima. Are ceva din voluntariatul specific conformismului si ceva din spasirea tipica obedientei. Servilismul se remarca prin complezenta izvorita din exces de zel (voluntariatul conformist devenind astfel voluntarism) si un mare adaos de onctuozitate la atitudinea obedienta.

Exista servilism din vocatie si servilism din oportunism. Unii oameni pur si simplu au vocatie de sclavi. Nu in sensul, Doamne fereste, ca ar fi predestinati la asa ceva sau ca ar avea inscrisa in gene aceasta orientare, ci doar ca au o disponibilitate caracteriala sau temperamentala spre servitute. Ei functioneaza cel mai bine intr-un scenariu ancilar, in care unii le ordona arogant, iar ei executa fara cricnire. Fata de acestia, servilii minati de utilitarism se cred emancipati, destepti. Acestia spun ca nu au o aplecare absconsa spre supunere, ci doar utilizeaza servilismul ca strategie de reusita sociala. Adicatelea, posedind un bun simt al oportunitatii, se prefac umili (fac cu ochiul smechereste in timpul plecaciunii) si - menajind susceptibilitati, hranind orgolii - isi ating scopul.

Despre sclavii voluntari a scris excelent inca din secolul XVI Étienne de La Boétie in al sau clasic „Discurs asupra servitutii voluntare" (tradus si in limba romana). Spre deosebire de modernul Stanley Milgram (autorul faimoaselor experimente), la care obedienta si comportamentul imoral asociat apar ca raspunsuri situationale intr-un mediu bazat pe constringere, La Boétie observa ca servitutea nu este neaparat rezultatul unei supuneri violente, intretinuta ulterior prin forta si represiune, ci efectul unei supuneri voluntare. Si se intreaba La Boétie: de ce renunta oamenii la starea naturala de libertate pentru a se supune pina la a-si contrazice instinctul de conservare? Ginditorul francez ofera la aceasta doua raspunsuri. Primul poate fi rezumat astfel: pentru ca sint sedusi de putere. Detinatorul puterii care stie sa se faca ascultat are abilitatea de a manipula discursuri, simboluri, credinte, ritualuri si norme in avantajul sau, subjugind prin farmec, aducindu-i pe supusi in situatia de a-si suspenda facultatea critica. Al doilea raspuns este dezarmant: pentru ca le convine. Supusii se folosesc lucrativ de paternalismul puterii, cesionindu-si libertatea, corupindu-si caracterul, pentru a obtine avantaje si pentru a participa la piramida puterii. Pentru ca, se stie, se intimpla des ca supusii sa fie servili cu stapinii si tartori cu cei de sub ei.

Nu exista predictori fermi pentru servilism legati de conditie sociala, sex, grad de inteligenta etc. Exista bogatasi care se comporta unsuros, la fel cum exista oameni saraci care si-au pastrat intact simtul demnitatii. Se pot vedea la orice pas barbati preasupusi, ca si femei barbatoase. Nu rare sint situatiile in care oameni perfect dotati intelectual ne socheaza prin comportamentul lor lingusitor. Servilismul nu depinde decisiv nici macar de pozitia ierarhica. Fiecare sef poate gasi un sef mai mare in fata caruia sa se ploconeasca. Spre deosebire de obedienta, servilismul nu este necesarmente un raspuns situational in conditii de constringere. Cum am pomenit deja, acesta este mai degraba voluntar si vine din exces de zel. Ca scuza, s-ar putea ca servilii sa invoce constringerea sau anticiparea unor represalii in caz de insubordonare, dar aceste pretexte nu prea rezista la o analiza rece. Dupa cum s-a demonstrat, in regimul nazist, de exemplu, au existat foarte putine cazuri de SS-isti pedepsiti drastic pentru ca nu au ascultat ordine. Nici de cazuri de securisti de-ai nostri trimisi la carcera pentru ca au miscat in front nu stim.

La urma urmei, nu exista nimic mai presus decit demnitatea personala. Aceasta poate fi aparata chiar sub regimuri totalitare si cu atit mai usor este de aparat in democratie, asa imperfecta cum este. Demnitatea este protejata de lege, de solidaritatea celorlalti, dar mai ales de decizia personala de a-ti pastra integritatea morala. Este adevarat, legea nu functioneaza intotdeauna, iar solidarizarile sint mai degraba rare. Dar nimic nu poate sta in calea vointei personale de a-ti proteja demnitatea.

Obsecviozitatea este folositoare si comoda, si din cauza aceasta face ravagii in institutiile din Romania. Cei care tac si pupa miini (sau, dupa preferinta, altceva) sint lasati in pace si recompensati; cei care isi pastreaza facultatile critice sint sicanati si tinuti pe tusa, asta in cazul in care nu sint dati afara. Dar lingusitorii trebuie sa stie ca servilismul este si costisitor, pentru ca acela care primeste stigmatul slugarniciei nu va mai fi om cu fruntea sus. Asadar, servili din toata lumea, nu uitati: oricit succes veti avea prin lichelism si ploconeala, va vom dispretui perpetuu!