O grafica a antiunionistilor ieseni

Din toate nu a ramas pina azi decit cutuma numirii Mitropolitului Moldovei ca Patriarh, precum si faima infiintarii primei universitati din tara tot aici. "Ziarul de Iasi" va prezinta astazi citeva foarte incitante pagini de istorie mai putin stiuta a Iasului si Unirii aniversate miine. 

Oficialitati cu o mina incruntata, lozinci populiste, hore "intinse" pe criterii politice, imbulzeala si ghionturi, scandaluri cu iz electoral. Un scenariu devenit familiar iesenilor in fiecare an, pe 24 ianuarie, odata cu manifestarile dedicate Unirii Principatelor.

S-ar putea crede ca nervozitatea generata de serbarea Micii Uniri este un dat recent, rezultat al incrincenarii perioadei de tranzitie. Istoria insa ne contrazice.

Exceptind perioada regimul comunist, dominata de un fals festivism nationalist, Unirea Principatelor de la 1859 a stirnit mai mereu controverse si dispute politice. Ba chiar, in preajma anului 1859, putem spune ca acestea erau mult mai virulente.

Separatismul moldovean

In volumul "Virstele Unirii. De la unitatea etnica la constiinta nationala", istoricul Adrian Cioflanca, de la Institutul "A.D. Xenopol", trateaza un subiect considerat mult timp tabu: separatismul moldovean. Avindu-i ca exponenti principali pe Gheorghe Asachi si Nicolae Istrati, miscarea separatista din Moldova a aparut in 1856, an in care ideea Unirii celor doua Principate prinsese deja un anume contur politic. Separatistii se opuneau ideii de unire motivind prin traditia diferita a celor doua tari, dar, mai ales, prin argumente de ordin practic.

Memorialistul Nicolae Sutu relateaza ca antiunionistii se temeau ca Bucurestiul va deveni noua capitala, iar Moldova va fi marginalizata. Separatistii erau convinsi ca "Iasii si toata Moldova de Sus nu vor fi decit puncte excentrice ale noului stat, interesele moldovenilor vor fi puse in planul doi". Separatistii se asteptau ca muntenii sa domine in timp conducerea politica a Principatelor Unite, iar "moldovenii vor fi siliti sa indure legea muntenilor si sa fie absorbiti mai curind ca un popor cucerit decit ca unul unit cu Tara Romaneasca"

Temerile s-au confirmat

Asa cum se stie, evenimentele din ianuarie 1859 au dus la infringerea separatistilor si la unirea celor doua Principate. Temerile separatistilor s-au confirmat insa, noul aranjament statal impunind o viziune radical centralista.

In ciuda vocilor numeroase care solicitau ca noul stat sa aiba capitala la Focsani, unele provenind chiar din rindurile unionistilor moldoveni, in 1862 au fost emise decretele de centralizare a principalelor institutii la Bucuresti. Dupa 1862, noul prilej de lupta politica pentru separatisti a fost chestiunea "compensatiei morale" reclamate pentru "sacrificiul" facut de Iasi pe altarul Unirii. Ideea amplasarii

Curtii de Casatie la Iasi, ca gest reparatoriu, a fost respinsa intr-un final de Legislativ, generind in "dulcele tirg" masive proteste de strada. Nu este astfel de mirare ca inlaturarea ulterioara a domnitorului provenit de la Iasi, Alexandru Ioan Cuza, la 11 februarie 1866, a fost sarbatorita la Iasi prin trei nopti de iluminatii.

Miscarea separatista, inabusita in singe: zeci de morti pe strazi

Detronarea domnitorului a dat un suflu nou miscarii separatiste, frustrarea atingind apogeul in ziua de 3/15 aprilie 1866. Atunci a izbucnit o importanta manifestatie separatista despre care astazi se mai stiu putine. In acea zi, o duminica, multimea adunata pentru liturghia de la Mitropolie, circa 500 de persoane, a pornit cu mitropolitul in frunte, spre Palatul Administrativ strigind "Jos Unirea!", "Jos Printul strain!", "Traiasca Moldova". Manifestatia a fost inbusita de interventia unui regiment muntean adus special aici, care a tras in directia

manifestantilor si a atacat la baioneta. Numarul victimelor nu se stie precis, pentru ca autoritatile au facut ancheta in cel mai mare secret, dar este vorba oricum de cel putin citeva zeci de morti si alte zeci de raniti.

Si in prezent, episodul separatismul moldovean divizeaza spatiul academic, tinerii cercetatori fiind deranjati de modelul idealizat impus ca ambalaj momentului 1859. "Din pacate, institutiile muzeale perpetueaza imaginea idilizanta a momentului 1859. Un exemplu este chiar Muzeul Unirii, redeschis in 2007 dupa ce a consumat foarte multi bani pentru refacere. Tematica muzeului reia vechiul concept, nationalist, nu este adusa la zi stiintific si nici tehnica muzeala nu este modernizata. Despre controversele si problemele provocate de unire nu se pomeneste si, ca urmare, nici despre miscarea separatista nu veti putea afla ceva din muzeu. Am semnalat aceste lucruri conducerii muzeului, dar fara ecou", explica Adrian Cioflanca.

Statuia lui Cuza, cu bani "jidanesti"

Un alt episod relevant pentru pasiunile politice generate de serbarea Unirii Principatelor il constituie inaugurarea la Iasi, pe 27 mai 1912, a statuii lui Alexandru Ioan Cuza. Intr-un articol document aparut in urma cu doi ani, in "Ziarul de Iasi", istoricul Andi Mihalache surprinde in detaliu contextul tensionat in care s-a facut dezvelirea monumentului. Mai intii, disputa s-a dus pe amplasamentul statuii lui Cuza. Locul initial fusese stabilit pentru "Piata Noua", o zona aflata in fata actualului hotel Continental.

A.D. Xenopol si A.C. Cuza s-au impotrivit amplasamentului, argumentind ca in 1857 si 1859 hora Unirii se jucase in fata fostului hotel Petre Bacalu, situat pe locul actualului cinematograf Victoria. Protestul celor doi a ajuns pina la urechea primul ministru Ionel Bratianu, prin intermediul unei scrisori adresate de primarul Iasilor, Nicolae Gane. Edilul se plingea atunci Guvernului ca cei doi "agitatori" fusesera initial de acord cu primul loc si ca municipalitatea cumparase in acest sens terenul si darimase unele cladiri. "Abia acum domnii profesori Xenopol si Cuza au avut tristul curaj sa intreprinda o campanie contra comunei si sa agite tinerimea universitara", scria primarul.

Intr-un final, s-a acceptat amenajarea statuii pe actualul amplasament, in actuala Piata a Unirii, cu conditia ca toate cheltuielile survenite sa nu fie suportate de primarie, ci de cei care venisera cu ideea. Scandalul era departe de a se fi incheiat. Pentru lucrarile suplimentare, Xenopol a gasit sprijin financiar la citiva intreprinzatori evrei. Fireste, si-a pus in cap presa nationalista si antisemita apropiata de Partidul Conservator, formatiune politica pe care Xenopol tocmai o parasise. Ziarele semnalau malitios ca statuia lui Cuza se ridica cu "bani jidanesti", dintr-un "capriciu politico-electoral" si cu sprijinul interesat al ziarului "Adevarul", publicatie care ar fi fost finantata de Alianta Israelita.

Regele, atacat de ieseni cu mere stricate

Doi ani mai tirziu, in preajma dezvelirii monumentului, contextul politic era la fel de agitat. Regele Carol I intentiona sa se foloseasca de vizita la Iasi pentru a-i impaca pe Titu Maiorescu cu Take Ionescu si P.P.Carp, ultimii doi farimitind miscarea conservatoare prin infiintarea unui partid distinct. Regele venea la Iasi sperind ca aici, intr-un context festiv, va reusi sa puna capat dezbinarii dintre conservatori, revigorind astfel pionul necesar bipartidismului. In plus, regele trebuia sa dea satisfactie lui Dimitrie Greceanu, sef al conservatorilor ieseni, nemultumit ca nu primise nici un portofoliu in guvernul Titu Maiorescu. Serbarea de la Iasi era astfel un bun prilej de aranjamente pe scena politica. In ziua inaugurarii statuii, autoritatile au luat masuri extraordinare de securitate, temindu-se de eventuale manifestatii antiregale sau anticentraliste. De altfel, Carol I nu avea amintiri prea placute din precedentele vizite la Iasi, cind fusese la un moment dat "atacat" cu mere stricate. Detaliile organizarii au mers pina

intr-acolo incit istoricului Nicolae Iorga i s-a interzis initial sa apara pe lista oratorilor, fiind susceptibil ca va folosi tribuna pentru a formula acuzatii la adresa guvernului. Pina la urma, inaugurarea statuii lui Cuza a decurs fara probleme. Cu o singura exceptie, mai degraba comica. Dezvelirea monumentului putea fi ratata pentru ca pinza care-l inconjura cadea de la sine. Evenimentul a fost salvat de stapinirea de sine a lui Carol I, care a observat defectiunea si a ordonat imediat garzii sa dea onorul, lasind impresia ca momentul fusese intocmai gindit.

De-a lungul domniei sale, avertizat asupra starii de spirit din Moldova, Carol I va avea grija sa menajeze susceptibilitatile moldovenilor, creind compensatii simbolice pentru "sacrificiul" lor. Astfel, el numea Iasul, inca din primele discursuri, "a doua capitala" (titlu revendicat de ieseni), "a doua resedinta" sau, preluind o idee lansata pentru prima data de Titu Maiorescu, "capitala culturala a tarii".

Comunismul a sters definitiv toate pretentiile Iasului

Anii au trecut insa, frictiunile s-au mai imblinzit cu timpul, iar din negocierile initiale dure pentru stabilirea sediilor de institutii nu a mai ramas decit, si asta doar ca o cutuma, faptul ca dupa moartea Patriarhului cel care il va succeda sa fie Mitropolitul Moldovei. Si, poate, mindria locala ca Iasul, la anii unirii oras cu o efervescenta activitate culturala, si ca populatie oras putin mai mare decit Bucurestiul (ambele aveau in jur de 65.000 de locuitori) a avut prima universitate din noua tara Romania. Peste decenii, odata cu epoca comunista, din toate aceste controverse avea sa nu se mai aleaga chiar nimic. Nici macar consemnarea lor in tratatele de istorie.