Capsula timpului in varianta "Ziarul de Iasi"

Lada de zestre

Bogdan CRETU

Ce as pune in capsula timpului, incit sa concentrez ceva din Iasul de azi? Din Iasul viu de azi, nu din cel muzeificat, de patrimoniu? Iata o intrebare care ma pune in incurcatura. Mai ales ca, o marturisesc, sufar de un handicap: nu ma simt iesean. Din 1996, cind am intrat la facultate, aici mi-am facut veacul; acum aici lucrez, aici am casa, famelie (pe cale de largire), prieteni; si totusi, nu stiu ce lipseste ca sa ma simt acasa. Adica banuiesc, dar nu despre asta e vorba acum... De Iasi ma leaga citiva prieteni si destule amintiri. Nu prea mai ies in public, pentru ca nu ma simt in largul meu: din pacate, viata literara ieseana e cam sulfuroasa, cu scriitori de toate marimile care se uita chioris unii la altii si apara interese de gasca. Exceptiile sint putine si, de aceea, nobile. Asa ca de multe ori ba mi se reproseaza, aparent amical, ca am scris nu stiu ce, ba mi se imputa, fie si discret, ca nu am scris despre nu stiu cine. Nu mai am rabdare sa ma amuz de toate astea, m-am plictisit. Asa ca mi-am propus/ impus calea cea mai abraziva, dar si cea mai linistitoare: sa incerc sa ma plasez dincolo de interesele de grup, sa nu ma las arondat. Sa fiu, sa incerc macar sa fiu obiectiv. Cu aceasta intentie am sa fac si inventarul capsulei timpului, varianta de uz propriu.

E limpede ca Iasul s-ar putea adresa viitorului prin ceea ce, de obicei, legitimeaza o epoca: cultura. Din pacate, oamenii cei mai buni nu sint intotdeauna si cei mai vizibili. Dar eu sint incredintat ca in Iasi exista destui scriitori, pictori, artisti foarte buni, care sfintesc locul. Prin urmare, ei ar trebui sa ne reprezinte. Ca sa nu existe dubii, am sa fac o lista cu ce as pune eu intr-o cutie, pe care nu as ingropa-o neaparat in curtea Palatului Roznovanu.

Asadar: citeva carti editate la Polirom. Sa spunem, Anna Karenina, Mi se spune capucin (Daniil Harms, ati recunoscut!), in traducerea lui Emil Iordache (una dintre cele mai ascutite minti ale Iasilor nostri). Si altele, cite una din fiecare colectie, ca sa aiba si copiii nostri placerea de a citi o carte frumoasa (daca nu cumva, peste jumatate de veac, aceste nobile obiecte vor fi considerate chilipiruri, antichitati; totusi, nu prea cred). As face o antologie din textele celor mai buni poeti ai urbei: Emil Brumaru, Nichita Danilov, Mariana Codrut, Mircea Popovici, O. Nimigean, Radu Andriescu, Constantin Acosmei, Lucian Vasiliu, Liviu Antonesei, Dan Bogdan Hanu s.a.m.d. Cred ca, desi disparuti, Cezar Ivanescu si Mihai Ursachi spun mult mai multe despre Iasul anilor 2000 decit legiunea de versuri ale unor autori in viata, care hartuiesc din ambitie muza. As alege si pagini de proza semnate de Florin Lazarescu, Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu, Mariana Codrut, Nichita Danilov. Si carti de critica si de eseu ale unor Al. Calinescu, Florin Faifer, Antonio Patras, Doris Mironescu (i-as alcatui eu o selectie din articolele publicate pina acum), Valeriu Gherghel, Luca Pitu, Dragos Cojocaru, Mircea Platon (chiar daca se doctoriceste in SUA). As pune neaparat si o carte-obiect realizata de Emil Stratan sub auspiciile editurii Eis Art: as alege-o, probabil, pe cea a lui Emil Brumaru, Ne logodim cu un inel de iarba. Musai ar fi cazul sa figureze in deja incapatoarea „lada de zestre" lucrari de prestigiu din mediul academic: Biblia de la 1688, editata de Al. Andriescu & Co., cartea despre Cantemir a distinsei profesoare Elvira Sorohan, Dictionarul literaturii romane de pana la 1900, al iesenilor de la Institutul „Phillippide", monografia despre Petru Caraman a lui Ion H. Ciubotaru, Avangarda rusa, semnata de Livia Cotorcea, Lexicologia biblica a lui Eugen Munteanu, Gramatica lui Dumitru Irimia, unele studii de istorie ale lui Alexandru Zub, Alexandru Florin Platon, sapaturile filologice ale lui N.A. Ursu, un volum produs de Stefan Afloroaei (probabil Cum este posibila filosofia in estul Europei). Nu as uita nici lucrari plastice semnate de Val Gheorghiu, Dan Hatmanu sau Felix Aftene. As cauta si citeva inregistrari cu Dionisie Vitcu, din Azilul de noapte, daca e posibil.

Si, nu in ultimul rind, pe linga citeva (nu multe) pagini alese din presa culturala locala, as pune si un numar din „Ziarul de Iasi", in paginile caruia publica, spre onoarea sa, multi dintre cei pomeniti mai sus.

Bineinteles ca mi-au scapat destule nume si titluri, dar mi-am propus sa fiu obiectiv, iar memoria mea este, oricum, obiectiva tocmai prin subiectivitatea ei selectiva. In plus, in tot ce depaseste domeniul umanioarelor, sint, spre rusinea mea, tabula rasa. Sint convins ca destui oameni de stiinta si-ar fi avut locul in aceasta modesta propunere de canon al culturii iesene. Las altora placerea priceputa de a-i adauga.

Ce spuneti, e destul? Eu unul cred ca Iasul are cu ce se lauda. Problema e ca, de cele mai multe ori, nu sint promovate chiar aceste nume. Faceti un mic exercitiu: cautati-le pe lista manifestarilor finantate de la bugetul local in cadrul programului Iasi 600. Va veti convinge ca, in mod straniu, alta este interfata culturii iesene. Alt obraz aratam noi lumii, spre dezavantajul nostru.

Moaste civile

Valeriu GHERGHEL

Am mai spus-o: ideea de a ingropa ceva pentru a deshuma acel ceva, peste citiva ani, mi se pare saracuta, ca sa nu zic mai mult. Ori ingropi ceva definitiv (sau pentru un interval de timp considerabil: 600 de ani, sa zicem), ori nu mai ingropi nimic. Altfel, totul aduce a joaca de copii. Dintr-un act solemn, inmormintarea devine o farsa. E limpede ca macar citeva persoane - dintre cele care au insotit pe ultimul drum „Capsula Primariei" - vor fi de fata si la dezgroparea ei, peste jumatate de veac. Cu putin noroc, desigur.

In ceea ce ma priveste, as fi ales prima varianta. As fi depus „capsula" pentru totdeauna, intr-un loc secret, lasind pur si simplu intimplarii si destinului sarcina de a o dezvalui privirii arheologului dintr-un viitor nedefinit. In acest caz, as fi ales „relicve" din acele cladiri, institutii, nume, lucruri, stari, mode, vesminte, gradini, apeducte, cismele etc., care cu siguranta nu vor supravietui peste ani. Din vina timpului sau a noastra...
Totul se metamorfozeaza acum intr-un mic exercitiu de imaginatie si, totodata, intr-un sinistru catalog profetic. Oare ce nu va dainui din cuprinsul cetatii de astazi? Ce nu va mai fi peste un an, peste sapte ani, peste saptezeci si sapte de ani, peste sapte sute saptezeci si sapte de ani, in Iasi? A rezultat urmatoarea lista de rau augur: teiul lui Eminescu, fotoliile imbracate in piele de Cordoba din Aula BCU, nisipul din strandul de linga Palat, cinematograful Victoria, parcul de linga cladirea Starii Civile, cinematograful Tineretului, pixul cu care scriu aceste rinduri, editia pe hirtie a „Ziarului de Iasi", vechea, autentica Baie Turceasca, locuinta din stradela Ionescu nr. 4, in care a locuit, intre 1937 si 1945, G. Calinescu (si unde a redactat mari parti din „Istoria literaturii romane de la origini pina in prezent"), casa Ririei Xenopol, sotia istoricului A.D. Xenopol, „castelul Bran", cum a fost numit edificiul, strada Zimbrului, tramvaiul de pe Anastasie Panu, Podul de Piatra, cabinetul stomatologic Edenta, crisma „Boema", proprietatea lui Dorin Spineanu, cerul funerar din 19 decembrie 2008, cind insir acest pomelnic, mirosul de tutun aromat din luleaua lui Liviu Antonesei, din seara zilei de ieri...

Fie sa ma dovedesc, totusi, un profet mincinos!

La urma urmelor ramin in Iasi

Alexandru CALINESCU

Pe cine as introduce intr-o capsula a timpului, daca am intelege bine intrebarea? Simplu:

Pe mine insumi.

O persoana de sex feminin, frumoasa, desteapta si cu mult umor.

Pe Emil Brumaru, fiindca nu ma (ne) va deranja, ocupat cum e sa scrie e-mail-uri.

Pe studentele mele de la masterat, anul I, ca sa le tin cursuri si apoi sa discutam liber.

Pe Nichita Danilov, ca sa vada cei din viitor cum poti reinvia Casa de Cultura a Municipiului muribunda, daca nu moarta de-a binelea.

Pe domnisoara Cerasela, ca sa vorbim la mobil si sa-mi reaminteasca data cind trebuie sa scriu pentru Ziarul de Iasi.

Pe citiva prieteni - Silviu, Mihai, Dimi - ca sa-i mai tragem un chef.

Pe Ioana, secretara mea, fara de care ma simt neajutorat.

Pe Cristi, portarul, ca sa-mi dea dvd-uri.

Pe cei care ma citesc in Ziarul de Iasi.

Pe Buffy, motanul meu.

Last but not least, pe nevasta-mea.

Aici nu spun nimic, fiindca sint superstitios.

Pe cei care ma iubesc si pe care ii iubesc.

Ajunge? Sper ca da. In caz contrar, n-am ce face. Prefer sa ramin pe Pamint, la Iasi.

Noe si arca

Ioan MILICA

In urma cu treizeci de ani, pe cind misiunile spatiale se aflau in perioada lor de glorie, savantii de la NASA au depozitat in sondele Voyager cite un disc de aur cu mesaje de salut in 55 de limbi si alte fragmente audio reprezentative pentru lumea terestra. Din 1977 si pina in prezent, sondele spatiale au traversat sistemul solar, ducind cu ele mesajele tacute ale umanitatii. Este putin probabil ca alte fiinte inteligente sa descopere vreuna din cele doua inregistrari, insa oamenii vremii le-au considerat simbolice victorii asupra curgerii timpului. „Incercam sa supravietuim timpului nostru pentru a trai intr-al vostru", afirma presedintele Jimmy Carter, in incercarea de a fixa importanta momentului.

In toamna acestui an, dupa ce alte misiuni spatiale au dovedit ca exista apa si aurore boreale pe Marte, edilii orasului au ingropat in fata Palatului Roznovanu o capsula a timpului. Cele doua chei ale sferei au fost inminate parintilor unor copii nascuti pe 6 octombrie 2008, cu speranta ca micutii vor fi cei ce vor desfereca chivotul, peste jumatate de veac. Laudabila initiativa a avut darul de a provoca reactii numeroase la o intrebare de viitor: Ce este reprezentativ pentru Iasi?

Punind aceasta interogatie in prim-plan, putem formula un raspuns, in ideea ca oricine isi poate imagina o capsula a timpului. Intocmai ca biblicul Noe, fiecare om poate construi, cu puterea mintii, o arca, pentru a salva din potopul uitarii ceea ce este semnificativ pentru sine si pentru ceilalti.

In consecinta, pe lista personala figureaza, in ordinea importantei, urmatoarele elemente: o inregistrare cu mesaje de salut in limbile tuturor minoritatilor care locuiesc in Iasi, un disc cu primele editii ale tuturor ziarelor iesene, o copie dupa actul de infiintare a Universitatii, o bancnota de 500 de lei si o mostra de material genetic prelevat de la mai multe exemplare superbe si viguroase de canis maidanesis jassyensis.

E limpede ca cetatea va deveni un oras cosmopolit, in care se vor amesteca multe dintre limbile pamintului. Imi inchipui ca reprezentanti ai marelui popor chinez si ai altor semintii stiute si nestiute vor ajunge la Iasi si se vor statornici pe aceste meleaguri. Mesajele de salut ar fi dovezi de respect fata de cei ce sint deja aici si fata de cei ce vor veni in acest colt de lume.

Copiile digitalizate ale primelor editii din toate ziarele iesene le-ar permite oamenilor viitorului sa-si formeze o imagine despre istoria vie a locului si sa interpreteze (de-or mai sti sa citeasca), prin prisma acestor fragmente de spatiu-timp, libertatile si constringerile vremii asupra oamenilor.

Actul de infiintare a Universitatii este pentru foarte multi ieseni simbolul care a deschis accesul spre o educatie mai buna. In cei aproape 150 de ani de la infiintare, aceasta institutie a innobilat urbea cu statutul de oras universitar. Peste jumatate de veac, emblema in cauza ar putea avea din ce in ce mai multa importanta si greutate in plan cultural, asa ca includerea unei copii a „certificatului de nastere" nu ar fi deloc lipsita de sens.

Peste jumatate de veac, actuala bancnota de 500 de lei ar putea deveni draga iesenilor, pentru ca reflecta spiritul carturaresc al locului: chipul lui Eminescu, „Timpul",  biblioteca universitara. E greu sa presupunem ca reprezentarile monetare ale viitorului vor mai fi tot atit de generoase cu imaginea orasului nostru.

Si pentru ca frumusetea duioasa a acestor plaiuri merita pastrata pentru copiii urmasilor nostri, avem increderea ca stiinta de peste 50 de ani va explica - pe baza mostrelor genetice de canis maidanesis jassyensis, alias maidanezul iesean - cresterea populatiei canine, in ciuda eforturilor uriesesti depuse de autoritati pentru a controla numarul acestor animale lipsite de iubire si de stapini. Ce mistere genetice se afla in spatele acestei uluitoare capacitati de adaptare? Traim, cumva, in orasul in care vor umbla ciinii cu colaci in coada?

Macheta eternei Filarmonici

Val GHEORGHIU

Exista, in Iasi, o incinta incomparabila: sala de concerte a Filarmonicii.
Nu numai ca prelungeste - arhitectonic - frumusetea nobila a unui oras ce a fost cindva privilegiat intre marile orase ale tarii, dar se instituie, de multa vreme, in reper inegalabil.

Chiar daca vechiul edificiu Notre-Dame de Sion pare uitat de edili, intrarea in sala inseamna, subit, si plasarea intr-o sublima atemporalitate.

Pentru ca, spre deosebire de celelalte surori ale ei intru frumusete - contaminate, suparator, de solutiile innoirilor de prost gust - muzica, muzica ce poate fi auzita in marile sali ale lumii, dar si in aceasta sala, a ramas intangibila in substanta ei eterna. Daca un Shakespeare poate fi vazut acum si in maniera commedia dell'arte, Beethoven nu poate fi ascultat decit asa cum l-au ascultat contemporanii sai. Cum s-a ascultat el insusi.

Oricare ar fi dirijorul oaspete, oricare ar fi dispozitia de moment a minunatilor componenti ai orchestrei permanente, Brahms, Chopin, Berlioz, Grieg, Rahmaninov, Gershwin nu pot fi auziti decit in nota lor prima, cea care le-a si definit genialitatea.

Ma numar printre cei care, de-o viata, isi ocupa, cu aceeasi prima emotie, fotoliul reculegerii.

Al meu poarta - de la Ion Baciu inca - numarul 28-1.

Si tot acelasi inubliabil Ion Baciu mi-a comandat afisul permanent al Filarmonicii. Existent inca.

Macheta din aur luminiscent a edificiului!

Asta as plasa in ideala capsula.

Vechiul Iasi

Mariana CODRUT 

Am batut mult Iasul vechi cu piciorul. Imi place sa ma plimb pe stradutele si fundacurile din zona Albinet-Sararie-Ticau, pietruite si inguste, urcind pieptis sau coborind abrupt, unde soarele, aerul si pina si latratul ciinilor au ceva prietenos si familiar. Mai demult, am si facut planuri utopice cu o prietena sa-si cumpere o casuta acolo si sa ma adaposteasca si pe mine! Dar, cum ea n-a reusit sa scoata prea multi bani pe sticlele si borcanele colectate, n-a iesit nimic. Acum, imi ramine sa-i propun treaba asta si actritei Cuchi Gheorghiu, ca doar are indemnizatie de merit!

Esplanada Podu Ros-Tarom-Biblioteca Centrala-Copou - pina sus de tot am parcurs-o de sute si sute de ori, pe indiferent ce vreme. Fireste ca o prefer din luna mai pina in octombrie, dar nu am evitat-o nici pe vreme mai putin prietenoasa. E lunga cit sa-ti dea voie sa-ti pui ordine in ginduri, e insorita cit sa te bucuri de lumina si caldura soarelui, e populata cit sa nu te simti singur, e libera si sigura cit sa poti merge fara a fi foarte atent, e larga cit sa nu faci efortul de a te strecura prin multime. In plus, e marginita de copaci, locuri si mai ales cladiri splendide: Biserica lipoveneasca, Palatul Culturii, Casa Dosoftei, Liceul „Gh. Asachi", Palatul Primariei, Catedrala Metropolitana, Biserica catolica, Biserica Trei Ierarhi, Teatrul National, Galeriile „Cupola", Biblioteca „Mihai Eminescu", Casa Pogor, Universitatea „Al.I. Cuza", Parcul Copou, Parcul Expozitiei, muzeul „Sadoveanu"...

Imi plac, apoi, stradutele cu vile si vilisoarele cu un parfum discret de viata solitara si rafinata, de genul celei de pe terasa careia Radu Andriescu fura pere cu ibricul din gradina personajelor sale sau al celei in curtea careia distinsa mea profesoara, dna Sorohan, citeste sub umbrarul de vita. Imi plac, mai ales, fostele case boieresti, risipite prin tot orasul vechi, cu deosebire in centrul lui, pe strada Arcu, spre Tirgu Cucului, in Copou, pe aleile paralele cu celebrul bulevard; cu marchizele si stilpii si ogivele, cu portile si brizbizurile lor din fier, din alte vremuri, aceste case, atit de dusmanite de regimul comunist, ar trebui protejate cu mare grija. Sa nu uit caldele, maternele lor curti interioare, de care mi-a amintit recenta expozitie de pictura a dnei Viorica Toporas... Sa nu uit nici vederea de sus a orasului nostru, vizibila din cladirile mai inalte din centrul vechi sau din blocurile din Copou: va puteti inchipui Iasul ziua, dar mai ales seara, fara imaginea manastirilor de pe dealurile din jur?

Iata tot atitea lucruri carora le-as dori viata lunga, ele dind acel specific romantic, chiar patriarhal al orasului. Am lasat deoparte, fireste, destule altele care merita amintite. Si protejate, asa cum fac alte tari, care conserva partile vechi, istorice ale oraselor lor, separindu-le net de orasul nou. Ce-ar fi, de pilda, Praga fara Zlatá ulicka, o ulicioara cu casute evreiesti de-o schioapa, viu colorate, una din ele legata intim de biografia lui Kafka? Cehii n-au trintit linga ea, ca s-o striveasca, s-o arunce in ridicol si derizoriu, un ditai casoiul, cum au facut si fac edilii ieseni, atrasi de cistigul imediat. E la mintea oricui, dar nu si a administratorilor nostri: un oras e bine administrat nu doar daca arata curat si are cele necesare (ceea ce nu e cazul Iasului), ci si daca are un stil al lui; o straduta cu parfum de epoca e protejata nu doar prin pavarea ei, ci si prin pastrarea propriului specific. O cladire cu renume e protejata nu doar prin renovare, ci si prin punerea ei intr-un context potrivit. Apropo: va intrebati cum va arata Palatul Culturii (daca nu se va prabusi intre timp), cu minunatia lui de fatada, turle si turnuri neogotice prinse in clestele blocurilor ultramoderne, ultraaglomerate, ultraanonime din Complexul „Palas"?

Patru poeti si o poeta

Michael ASTNER

Cind am fost intrebat ce-as pune eu intr-o capsula a timpului, primul gind m-a dus la ceea ce-mi displace („oameni", „ctitorii" s.c.s.m.c.), dar ideea unei capsule a timpului nu poate fi, desigur, de a o umple cu lucrurile de care am vrea sa scapam. Asa ca am stat eu oleaca pe ginduri si pina la urma mi-am spus ca tot valorile cultural-artistice sint cele mai potrivite, iar cum unul din domeniile de care mai am si eu ceva habar este poezia, o sa ma rezum la citeva sugestii - subiective, evident - de poeti ieseni a caror poezie n-ar trebui sa lipseasca dintr-o capsula a timpului. Si ca sa nu fie discutii, propunerile o sa le fac in ordine alfabetica.

Astea fiind stabilite, autorul de deschidere este - sa vezi treaba - taman poetul poeziei in paranteza, de curind laureatul Constantin Acosmei. Iata mai intii un poem din Jucaria mortului, o carte deja clasicizata (ce-i drept: underground...) a poeziei postdecembriste: ars amandi//(musca amortita/care se plimba/pe genunchii tai//a zburat si mi s-a/asezat pe obraz). Voi mai cita o a doua poezie acosmica in incheiere - se va vedea de ce.

Al doilea poet iesean care nu trebuie sa lipseasca este Radu Andriescu, si asta nu pentru ca e singurul nascut in Iasi. Tot din ratiuni subiective, ma voi opri la un fragment din poemul La Motor, dupa Club 8 din volumul Padurea metalurgica: Am intrat la Motor impins fractalic/de burnita. Imi place motocicleta aurie de pe fatada/ si seriozitatea jucatorilor de biliard/si de tenis. Schiop/si chior, cu un cristalin pe care urmeaza sa mi-l pun/in februarie, sint tolerat pe scaunelul/de linga masa celor trei poeti. Nu sper sa joace/vreunul din ei un set cu mine. (...) Analizez erotismul/jocului de ping-pong. Mirosul de transpiratie/si tutun, curbele mingii de celuloid. Ceva/trebuie sa fie acolo. Cum era sahul/pentru cealalta generatie de poeti/ieseni, in curtea de la Pogor. Agilitate,/agresivitate cerebrala. Nu pot pricepe in intregime/relatia dintre poezia/ celor trei prieteni si tenisul de masa. (...) Hai sa incerc/ o concluzie. Azi, impins fractalic/de burnita, am intrat la Motor si am vorbit cu Lia.

Al treilea poet este nimeni altul decit Emil Brumaru, un clasic in viata, si ce poem ar fi mai potrivit pentru capsula timpului decit Apocrifa I: Timpul ceasurile-si plimba/Imbracate in civil./Dintr-un ciine curge-o limba.//Apoi trece-o saptamina./Cuiul intra in perete/si galeata in fintina.//si-n bucataria pura/Canile se coc si-asteapta/Atirnind cu apa-n gura.

Al patrulea poet este o poeta: Mariana Codrut, mult prea des trecuta cu vederea de potentatii literaturii. Voi cita un poem din volumul Ultima patrie: calare pe moarte//ma apropii de o limita/a sperantei de viata in Romania.//senina, in camasa de noapte,/imi trec mina peste venele de la git/ asteptind sa cinte.//nu stiu sa-ncalec un cal,/ dar cu moartea nu poate fi altcumva.

In fine, al cincilea poet este O. Nimigean. Poftim, o poezie despre poeti din week-end printre mutanti: ***//sint poeti cu vieti multe in/pieptul lor moale de functionar//sint poeti ubicui care scriu acelasi/poem intr-o suta de locuri cu o suta/de miini//poeti ca balaurul - cu vreo sapte/capete care vorbesc intre ele/in nenumarate limbi sau vorbesc singure/fiecare intr-o limba ciudata/cobitoare incit/capetele celelalte urla-a mortiu//sint poeti fara nici o viata/fara nici un loc/tacerea lor/macina lucrurile.

Inainte de-a incheia cu al doilea poem acosmic, o intrebare: merita, oare, Iasul oficial acesti poeti?...

sfirsitul anului

- cine stie ce viitor luminos/se va putea citi in maruntaiele mele//de pe marginea santului cersetorul/schilod imi ureaza multa sanatate/si implinirea tuturor dorintelor//inca putin si voi avea privirea/limpede - ca borsul de la azil).

La multi ani cu piine, vin si poezie!

Fiziologia provintialului incapsulat

Codrin Liviu CUTITARU

Sarcasmul lui Kogalniceanu - atunci cind scria Fiziologia provintialului la Paris - viza, fara indoiala, un anumit topism moldovenesc (probabil chiar iesean, ca sa fim onesti pina la capat) care tulbura, cu stridentele sale, gusturile rafinate ale marilor capitale europene. Nu cred ca situatia s-a schimbat semnificativ intr-un secol si jumatate (decit cel mult logistic). Daca pe vremea lui Kogalniceanu, gestica si vestimentatia sugerau decalaje imense intre marunta mitocanie bastinasa si eleganta aristocratie apuseana, astazi „stilistica" tehnologica induce fiori irepresibili de jena. Iata un caz de data recenta. Vesticii (si, in speta, americanii) au tot gindit, in ultimele decenii, diverse „capsule ale timpului", unde chintesenta civilizatiei actuale ar trebui depozitata - prin simboluri si exponente absolute - pentru memoria viitorimii. Polemicile din jurul buclucaselor „artefacturi" au fost mereu intense si virulente, dar un lucru a ramas pentru toti sigur. Lucrurile pastrate aici sint menite sa reprezinte, necesarmente, „rupturi de nivel", realizari „iesite din rind" ale spiritualitatii (post)moderne, discutiile invirtindu-se, cu insistenta, in jurul unor exemple de talia lui Shakespeare, Beethoven sau Rembrandt. Dintr-un mimetism specific perifericilor, insa si datorita unui orgoliu (subliminal) fara asemanare, provintialul contemporan (cu iz bahluvian) inventeaza, la rindu-i, o capsula temporala, proiectindu-si exceptionala cultura in universal. Nu voi discuta optiunile administratorilor prezentului pentru o astfel de „proiectie" futurista, ci insusi fundamentul ei etic intr-un „oras patriarhal" (vorba lui Cezar Petrescu) unde, de prea multa vreme, „nu s-a (mai) intimplat nimic". Shakespeare, Beethoven, Rembrandt la Iasi? Nicidecum. Nici macar intr-o Romanie dodoloata, luata la studiat cu lupa de la nord la sud, de la est la vest, si de la daco-romani la baronii locali. Si atunci de ce aceste (penibile) puseuri de mindrie nemasurata, care, din pacate, ne fac sa aratam mai provinciali chiar decit sintem? Nu vreau sa o fac pe interesantul si nici nu doresc sa ma considerati vulgar, dar, la intrebarea prietenilor de la Ziarul de Iasi - ce as retine intr-o (ieseana) capsula a timpului? -, raspund pe sleau, tinindu-mi o clipa respiratia: as retine numai capsula. Poate fara „cap".