Ce e amorul?

In lipsa cuvintului adecvat, a cuvintului "ce exprima adevarul", iubirea nu se naste. Nu poti pricepe lucrurile fara un vocabular care sa le numeasca, fie si aproximativ. Mai intii a fost cuvintul si abia apoi trubadurii din Proventa au inventat iubirea-pasiune. Nu invers. Abia cuvintul nimerit ("cuvintul potrivit", al lui Arghezi) provoaca realitatea. Trairile infloresc tocmai din aceste smerite cuvinte.

A devenit, de la o vreme, de prost gust sa reciti poezii iubitei. Cel putin, asa cred majoritatea alumnilor mei, studenti la Filosofie (si nu numai: am la toate sectiile). Cind le cer sa reproduca o strofa din Eminescu, un vers din Bacovia, macar acela despre "cimitirul tineretelor" (care e, desigur, liceul), un poem din Blaga, lucrarile de control ramin goale, foile isi pastreaza virginitatea sidefie. Sau, daca totusi vreunul incearca sa-si exercite memoria, rezultatul e un adevarat dezastru (si masacru). Iata, de-o pilda, ce devine cunoscuta strofa din "Luceafarul":

"Si era una la parinti

Si mindra-n toate cele,

Cum e fereastra intre sfinti

Si luna intre stele".

Exemplul e strict autentic. Mai are rostul sa subliniez? Carentele de cultura generala sint stupefiante. Unul imi spune ca filosoful Plotin, care a trait la Roma, in secolul al III-lea, si-a redactat Enneadele in italiana. Altul socoteste ca Nilul curge, probabil, in Statele Unite. Divina commedia are patru parti si a fost compusa in hexametri. Si tot asa. Pentru bietul profesor care s-a intimplat sa fiu, cursurile devin, adesea, un prilej de permanenta uimire si deprimare.

Un "june (nu de tot) corupt" imi explica, fara sa clipeasca, faptul ca "amorul" eminescian din filosoficul vers "Ce e amorul? E un lung / prilej pentru durere..." e, in realitate, un termen curat peiorativ. Folosind cuvintul "amor", Eminescu voia, de fapt, sa ironizeze, sa huleasca mult venerabilul sentiment. Ca si cum poetul ar fi fost un post-modernist dezabuzat, un precursor al lui Mircea Cartarescu si al parodiilor lui din "Levantul". Dezabuzat a fost uneori, pe Cartarescu l-a devansat cu un veac, post-modernist, in schimb, niciodata. Invataceilor mei le e complet strain adevarul ca limbile evolueaza, ca italiana e un fapt lingvistic posterior secolului al X-lea si ca un substantiv precum "amor" a putut fi, in vremea lui Eminescu si chiar a lui Bacovia ("Dormea intors amorul meu de plumb") un cuvint perfect onorabil pentru a numi gingasul, miraculosul sentiment care se infiripa intre oameni (si numai intre oameni, probabil) fara ca ei sa-si dea foarte bine seama cind si de ce.

Mi se va spune ca iubirea e un afect care se traieste, nu se comenteaza. Se asuma, nu se declara in gura mare. Se patimeste, nu se recita. Cind e naprasnica (adica aproape intotdeauna la tinerete), iubirea nu are nevoie de poezii, versuri sau discursuri intr-un limbaj ales. Nu are nevoie de Eminescu sau Bacovia. Ramine discreta, posesiva si coplesitoare. Asa o fi. Dar omul mai vrea sa si priceapa ceea ce traieste. Pentru a intelege e nevoie, uneori, de limbajul echivoc al versurilor, de metafore si comparatii. Si mai e ceva. Ma indoiesc de faptul ca iubirea care nu stie sa se exprime e o adevarata iubire. Fireste, e imposibil sa pricepi "ce e amorul" - preferabil e sa-l traiesti plenar - si, orice am face, sensul si esenta anumitor experiente ne scapa. Eu cred insa si altceva. Si anume ca fara un limbaj adecvat, trairea cu pricina e tulbure si precara, ca somnul si reveriile unui "mincator de opiu".

In lipsa cuvintului adecvat, a cuvintului "ce exprima adevarul", iubirea nu se naste. Nu poti pricepe lucrurile fara sa dispui de un vocabular care sa le numeasca, fie si aproximativ. Mai intii a fost cuvintul (e vorba chiar de latinescul "amor") si abia apoi trubadurii din Proventa au inventat iubirea-pasiune. Nu invers. Abia cuvintul nimerit ("cuvintul potrivit", cu vorba lui Arghezi) provoaca realitatea. Trairile infloresc tocmai din aceste smerite cuvinte.

Am pledat, adeseori, in fata studentilor aceasta modesta teorie privata. Am scris despre ea si in "Porunca lui rabbi Akiba...". Nu stiu daca am avut succes. Ma cam indoiesc. Le-am explicat, printre altele, versul din Commedia lui Dante, in care iubirea (vechiul, desuetul "amor") e vazuta ca o forta cosmica divina: "l'amor che mode il sole e l'altre stelle"... Cind e adevarat si profund , "amorul" eminescian muta stelele, soarele si cerul insusi. Clinteste osia lumii. Si poate fi descris doar in versurile umile ale poetilor.

Avea dreptate apostolul neamurilor: "daca iubire nu e, nimic nu e".