Despre "nastrusnica istorie a lumii de gabriel chifu"

Nastrusnica istorie a lumii de Gabriel Chifu are meritul de a surpinde lumea dintr-un unghi mult mai nuantat. El nu se leapada de trecutul sau, din simplul motiv ca acesta face parte din fiinta lui.

O insiruire pe cit de logica, pe atit de insolita de autoportrete executate cu penita muiata in nisip, dar si cioplite in relilef sau desenate cu carbune scos din subteranele literaturii de factura dostoievskiana intilnim in cea mai recenta carte a lui Gabriel Chifu, intitulata „fragmente din nastrusnica istorie a lumii de gabriel chifu traita si tot de el poevstita", aparuta la editura Ramuri din Craiova, cu sprijinul Administratiei Fondului Cultural National.

Fragmentele narate sint ca niste aschii sau cioburi de timp, decupate dintr-o fereastra prin care un copil priveste cu nostalgie spre propriul sau trecut, ce se ramifica in prezent, dar si in viitor. Cioburile de timp sint astfel aranjate, incit evenimentele din copilarie se amesteca cu scene din adolescenta sau cu cele din perioada curenta, cea a maturitatii. In acest sens, „istoria lui Gabriel Chifu" e, de fapt, o radiografie a propriului sau eu surprins in vertijul timpului, o istorie la fel de spectuloasa si de cruda ca istoriile lui Suetonius sau ca Radiografia pampei a lui Manuel Estrada. Scriitura e calda si rece, incisiva in litera ei, dar si nostalgica in spirit. Autorul isi „fotografiaza" din toate unghiurile posbile si imposibile devenirea. El este cel care este. Dar si cel care nu este si nu poate fi: „Am fost pus gresit in acest corp - scrie el. As fi putut sa fiu altul, cel adevarat. M-as fi putut deplasa altfel, nu pasind cu picioarele acestea, care ma incurca, ma tin pe loc, ci mergind/ pasind/ inaintind cu vintul si cu ploaia. As fi putut privi nu cu ochii celor care doar sporesc ceata, ci cu stelele si cu luminarile aprinse, si cu luna, caci si ele sint o privire". Sau, daca nu privire, atunci alti ochi, cu care fiinta noastra contempla cele nevazute, ce asteapta momentul prielnic sa iasa in lumina. Caci ce sint altceva astrele, in viziunea sa (vorbesc de Gabriel Chifu), decit niste prelungiri ale ochilor nostri mai mult sau mai putin launtrici, cu care „pipaim" incercind sa descifram o parte din tainele inunericului? Daca stelele sint prelugirea ochilor, elementele sau chiar natura insasi nu constituie altceva decit o prelugire a cuvintelor, a limbajului universal, accesibil, in momentele de revelatie, eului profund: „As fi putut vorbi nu cu propozitii - spune poetul -, ci cu iarba care inverzeste, cu pomii care infrunzesc, cu apele care curg, cu lumina care creste si scade, si iar creste". Si, desigur, adaugam noi, cu intunericul ce lumineaza si ne potopeste orice clipa. Vremelnic ni s-a dat insa acest trup pe care trebuie sa invatam sa-l locuim impacati cu noi insine si cu tot ce se afla in jurul nostru. „Uneori mi-e limpede, spune autorul, ca am nimerit cu totul in alta parte decit se cuvenea sa ajung si ma straduiesc crispat sa ma acomodez, sa nu se vada ca ma aflu din greseala aici si ca nu aceasta este casa mea". Ci casa mea e lumea, sinteti voi, care locuiti, asemenea mie, in alte „corpuri", care in esenta lor ne sint straine. Noi nu sintem altceva decit chiriasi vremelnici ai unor corpuri pe care le vom parasi mai devreme sau mai tirziu, pentru a popula alte trupuri in haul existential. „Nu am nici o indoiala, exclama poetul, ca am nimerit intr-o poveste in care n-am ce cauta". De aici, probabil, si prima concluzie: viata pe care o traiesc nu e, de fapt, viata mea, ci a altcuiva, povestita de „o straina gura", care e, totusi, a mea... Urmeaza si a doua, plina de intrebari nelinistititoare, ce nu-si gasesc raspunsul decit prin alte intrebari: „Ce inseamna suferinta, ce inseamna placere, ce inseamna familie, trup obosit, timp care curge, a insela riduri, boala, a esua, a pierde, a nu fi, ce inseamna?". Probabil, nimic altceva decit niste praguri ale existentei. „Nu m-a intrebat nimeni cind am fost intocmit asa, cind am fost aruncat in acest virtej trist si smintit" de oase, de singe si de carne. Sfaturile pe care si le da poetul sint contradictorii, alambicate: „Sa nu astepti altceva decit poti primi. Sa nu doresti altceva decit poti deveni". „Un arhitect absolut a rinduit lucrurile si m-a cuprins si pe mine intre ele, intocmindu-ma intr-un chip infricosator si admirabil. In cartea sa au fost toate madularele mele". Acelasi arhitect a aruncat cartea fiintei aparent la intimplare, intr-un loc pe cit de insignifiant, pe atit de mirific: Calafatul natal. Cartea s-a deschis la prima pagina, in martie 54, intr-o camera inchiriata de la doamna Stanescu, „intr-o iarna de pomina: o iarna ca o vestire". Zapada trecea de acoperisuri, Dunarea inghetase, iar lumina abia daca razbatea prin ninsoare. Apoi, dupa citeva saptamini, s-a deschis la o alta pagina, in curtea familiei Dutescu... Acolo, „cind batea vintul mai tare, aveam sentimentul ca doboara peretii firavi...". Vintul care batea prin Calafat darima peretii scotind in strada, mai ales in zilele de 1 mai, 23 august, 7 noiembrie sau 30 decembrie, steagurile rosii si cele tricolore, precum si fotografiile tovarasilor, ale puternicilor zilei. Copilul se bucura, dar si plingea. A plins cind a murit Gagarin. A plins cind a murit Laika. La moartea tovarasului Stalin n-a plins, pentru ca s-a nascut cu un an mai tirziu. A plins insa la moartea lui Dej. „Mi-amintesc precis: stateam pe bordura strazii, linga parculet, cu bita, cu gelu, cu mircea" cu totii varsam „riuri de lacrimi": „Vai de viata noastra, ziceam, si acum ce-o sa ne facem, ce-o sa aleaga de noi, fara EL?!".

La citiva ani dupa moartea lui Dej i s-a aratat pentru prima data ingerul: „l-am zarit in oglinda, in spatele meu". Pe copilul de 14 ani l-au impresioant aripile, nu albe, ci argintii, si fata, care era chiar fata lui, luminata de un zimbet blind, stingher, prietenos...

*

..."Toate cruzimile din istorie de pina acum, afirmase cindva, intr-un articol, Vintila Horia, si-au avut o justificare, pentru ca s-au desfasurat intr-un fel sau altul, asa cum e logic sa se desfasoare pentru implinirile din veac".  Totul se trage dintr-o ordine de mintuire a lumii si dintr-o dezordine de pacat ce se impletesc intre ele. Pentru o singura fila din cumplita carte a istoriei, autorul romanului Dumnezeu s-a nascut in exil nu gaseste nici o justificare. E vorba de Revolutia din Octobrie 1917, cu care incep, dupa opinia sa, toate ororile lumii contemporane. Nu stiu daca Vintila Horia a avut dreptate sau nu. Istroia prezentului, cu toate tarele ei, ne face sa privim cu alti ochi trecutul nostru apropiat. Justificat sau nu, percem astazi cu alti ochi inceputul si sfirsitul comunismului, si nu numai al lui. Nastrusnica istorie a lumii de Gabriel Chifu are meritul de a surpinde lumea dintr-un unghi mult mai nuantat. El nu se leapada de trecutul sau, din simplul motiv ca acesta face parte din fiinta lui. Revelator, in acest sens, e un scurt pasaj din capitolul Iesirea din comunism: despre dosare, turnatori, securisti, vieti macinate, sperante neimplinite,, din care voi specui citeva fraze: „Cineva a cerut la CNSAS sa verifice posibilele legaturi cu Securitatea ale celor din Consiliul USR. Dupa doi ani, am primit raspunsul stiut: nu facusem politie politica, aveam insa dosar de urmarire. N-am fost niciodata sa-l vad. Nu vreau sa aflu cine m-a turnat, cine au fost ticalosii din preajma mea... Nu vreau sa-i cunosc, iar daca-au inchis ochii, nu vreau sa le tulbur somnul", si asta deoarece stiu ca „un arhitect absolut a rinduit" ca lucrurile sa se petreaca astfel. „Turnat intr-un corp eronat, intr-o viata eronata. In niste intimplari eronate", eu n-am facut altceva decit sa-mi implinesc destinul.