Dreapta imprejur

E, oare, cantonarea a ceea ce ar trebui sa fie "dreapta romaneasca" intr-un discurs "intelectual" o scapare, o nostalgica intoarcere la gosismul civic al anilor '90, sau semnul ca, dupa moda europeana, dreapta noastra e de stinga?

William F. Buckley scria cindva ca, daca ar avea de ales intre a fi condus de primii doua mii de oameni din cartea de telefon a Bostonului sau de corpul profesoral de la Harvard, el i-ar alege pe primii. Mi-am amintit de aceasta provocatoare judecata de cind au inceput din nou, in Romania, discutiile despre intelectuali. Ca si in 1990, "intelectualii" se afla in opozitie. Numai ca, daca in 1990 combateau un populist presedinte de stinga, astazi combat intregul sistem de arendasie parlamentara a Romaniei alaturi de un populist presedinte de dreapta. Pe fondul agresivitatii crescinde a politicii externe a lui Vladimir Putin, al coruptiei interne generalizate, si al ticalosiei, din topor sau din stilet, a unei mari parti a clasei politice, prezenta si orientarea in arena politica a "intelectualilor" e de salutat. Din cite inteleg, ceea ce incearca acesti "intelectuali" e sa-l ajute pe presedintele Basescu sa creeze cadrele legal-institutionale ale dezvoltarii unei Romanii normale. Si "intelectualii" cu pricina, si adversarii lor, si neoconservatorii americani care ofera protectie presedintelui Basescu si inspiratie "intelectualilor", inteleg acea normalitate ca fiind una de "dreapta": anti-centralista, bazata pe economie de piata, pe subsidiaritate, pe separatia puterilor in stat, pe autonomia politico-economica a persoanei.
In aceste conditii, elitismul "intelectual" al grupului care il sustine pe presedintele Basescu e fie o eroare, fie o scapare freudiana. Si asta pentru ca exista o lunga traditie dreptaci-conservatoare de critica a intelectualilor. De la Charles Maurras si Vilfredo Pareto la Thomas Molnar, Arnold Toynbee, William F. Buckley si Tom Wolfe, pretentiile de elita gnostica ale intelectualilor au fost dezumflate cu finete si umor. Jules Monnerot definea intelectualii drept produsul unei "fomari accelerate a elitelor" in urma careia se obtin persoane hipersensibile, dominate de afect, niste "pseudo-rationalizatori auto-amagiti" care sufera ca nu le sint recunoscute meritele in numele carora se considera "indreptatiti" sa pretinda diverse lucruri (de la pacea in lume si eradicarea HIV in Africa la eliminarea icoanelor din scoli). Dupa cum spunea Monnerot: "Daca intelectualul ar avea inteligenta de a intelege ce e un intelectual, nu ar mai fi intelectual".
In Apus, intelectualii sint rezultatul aparitiei "statului rational", al ingineriei sociale, al statului care intelege sa reguleze pina si cele mai intime aspecte ale vietii umane in numele utopiei. Dupa cum scrie istoricul Marc Raeff in clasica sa lucrare The Well-Ordered Police State, dupa socul produs de Reforma in secolul al XVI-lea asupra societatii catolice, dupa decesul valorilor morale si intelectuale care au sustinut crestinatatea apuseana, a fost nevoie ca statul sa preia multe din functiile indeplinite cindva de biserica. Inainte de Reforma, statul era conservator, functia lui fiind aceea de a pastra rinduiala, de a garanta ordinea traditionala, starea de lucruri. Dupa Reforma, odata ce si-a dezvoltat o birocratie, statul a devenit, din conservator, prospector, a inceput sa faca planuri de dezvoltare. Din garant al consensului moral-social, statul a inceput sa fabrice si sa impuna un consens moral-social. Insarcinati cu trasarea si popularizarea acestor planuri au fost intelectualii.
In Rasarit, mai intii in Rusia lui Petru cel Mare si apoi in Balcanii eliberati de sub turci, intelectualii sint rezultatul modernizarii prin ukaz, al incercarii de a occidentaliza societatea fara a o prabusi revolutionar. Prins intre modernizare si subversiune, intre dorinta statului de a strica vechile (ne)orinduieli si necesitatea de a tine lucrurile sub control, intelectualul e prin definitie un agent "revolutionar cu voie de la politie", un agitator in raport cu societatea si un conformist in raport cu puterea (de stat sau consulara). Intelectualul traieste, deci, intr-o simbioza dialectica cu statul pe care, in calitate de "bacil revolutionar" (apud Lenin, un intelectual), il ajuta sa "progreseze" spre o treapta superioara prin celebra "critica constructiva" (apud Iliescu, un alt intelectual). Intelectualii sint ca pasarile care ciugulesc resturile de mincare de pe spinarea creponata si dintre maselele hipopotamului/leviathanului care e statul modern.
Termenul "intelectual" a fost folosit pentru prima data de Clemenceau care, in 1898, a publicat in ziarul "L'Aurore" un "Manifest al intelectualilor" in cazul Dreyfus. Cu acea ocazie, "intelectualitatea" a capatat nu numai un nume, ci si un destin: acela de a semna petitii publice. Scriitorul american Tom Wolfe spunea ca un intelectual e cel care, in numele unei anumite competente academice, vorbeste in public despre lucruri la care nu se pricepe. La aceasta s-ar putea adauga si ca intelectualul e cel care refuza sa fie caracterizat prin altceva: prin faptul ca e tata, crestin sau turc, bogat sau sarac, taran sau inginer sau profesor universitar. "Intelectualul" e versiunea imaculat tehnocratica a "cetateanului indignat", e sortul pe care-l imbraci in public atunci cind te pretinzi echidistant-stiintific, cu functia intelectiva neafectata de nimic functional-organic, de nimic din ceea ce implica o responsabilitate concreta: fata de o familie, o parohie, un cartier, un oras, un cont in banca. Intelectualul e responsabil fata de "opinia publica" la fel cum mulahii sint responsabili fata de celebra "Arab street". Existenta intelectualului postuleaza existenta "maselor", a turmei care trebuie condusa, mulsa, tunsa si frezata in numele unui adevar superior. Intelectualii sint, asadar, pontifii unui zeu vacant, niste preoti a caror liturghie nu slujeste la "prefacerea" darurilor, ci doar la comentarea lor, de unde si tentatia puritan-predicatoare, degradarea realitatii in discurs/apel/manifest.
E, oare, cantonarea a ceea ce ar trebui sa fie "dreapta romaneasca" intr-un discurs "intelectual" o scapare, o nostalgica intoarcere la gosismul civic al anilor '90, sau semnul ca, dupa moda europeana, dreapta noastra e de stinga? In ciuda filiatiei neoconservatoare americane afisate, avem o dreapta cu "intelectuali" care sprijina un presedinte "populist", dar aplauda scaderea demografica a Romaniei, cu spirite care iubesc "religia" dar detesta parastasele, cu oameni "amorezati de popor" dar care se vor ei insisi elita si, ca atare, refuza sa se defineasca prin ceea ce i-ar face identificabili restului populatiei. Sint sigur ca Gabriel Liiceanu ar avea mai multa priza la public daca l-ar sustine pe presedintele Basescu in calitate de director de editura, de profesor universitar sau de tata decit in calitate de "intelectual".
Nu cred ca dreapta romaneasca are vreo sansa atit timp cit, dupa ce a abandonat ideea nationala si pe cea religioasa, se defineste nu in termeni personalist-organici, ci in termeni "intelectuali". In aceste conditii, ceea ce ramine din dreapta romaneasca e doar un descarnat liberalism economic si un legalism tehnocratic ale caror palori vor fi speculate de voiosii "bacili revolutionari" ai stingii multicultural-ecologiste.