Efectul Bologna (II)

Sub flamura strategiei europene, procesul Bologna se poate insa solda si cu o standardizare a mediocritatii si poate ascunde ceva ce, de regula, nu este spus: abandonarea spiritului critic, alinierea, dirijismul birocratic.

Efectul cel mai important al proiectului Bologna ar fi trebuit sa fie apropierea universitatii de  piata muncii si circulatia indivizilor. Dar rezultatele sint dezamagitoare. Chiar intreprinderile, presupusele beneficiare,  se pling de faptul ca „apropierea" e superficiala, adesea o supunere fara participare, uneori neacompaniata de o adevarata productie de cunoastere, oferind doar „creiere in linie". Si aceasta pe fondul unui recul al spiritului critic. Nu mai vorbim de faptul ca timpul pentru a imbina invatarea cu diferite activitati productive, in scopul dobindirii unei autonomii financiare si al cunoasterii  pietei muncii, e doar un deziderat. In realitate, prinsi in nenumarate obligatii,  studentii nu au timp pentru altceva. Nici profesorii nu impartasesc ideea de a transforma universitatea intr-un apendice al intreprinderii, afla reporterul care chestioneaza cimpul universitar din Olanda. Dar responsabilii de la universitatea din Maastricht  accepta ideea unui ciclu scurt, 3A1, din ratiuni economice. In Spania optica e alta: un prim ciclu de patru ani, plus un master de doi ani ar fi premisele bunei pregatiri a studentilor; masterul ar fi indispensabil pentru a completa o formatie  universitara precara. Un jurnalist de la Die Zeit, din Hamburg, mai radical, crede ca scurtarea studiilor are ca efect transformarea universitatii in scoala, consecintele fiind ingustarea spiritului liber si „materialismul" studentilor (in sensul preocuparii lor doar de evaluari, vinarea creditelor, clasificari); carierismul s-ar substitui, deci, formarii, culturii   liberale, dezvoltarii  personale. Ar fi justificat titlul articolului care incrimineaza comercializarea cunoasterii: „Produc facultatile germane idioti?". Sistemul de credite nu evalueaza interesul academic, menire a universitatii, nici nu recunoaste angajamentul extra-universitar si in nici un caz nu incurajeaza formarea unei elite, caracterizata prin gindire critica si spirit reformist. Noua diploma europeana nu are nimic a face cu schimbarea mentalitatilor, cel mult confirma „nevoia de ordine" pe care o reclama responsabilii europeni, superbirocratizati. Adica aliniaza, traducem noi. Dar apare imediat intrebarea: e posibila, oare, in conditiile de astazi, o diploma care sa ofere studentilor specialitatile pe care si le doresc si care sa ateste stimularea intelectuala pe care ar reclama-o mediul academic? De aici, o a doua: a  venit, oare, timpul unei reforme a reformei?

Un coleg din Franta mi-a trimis, nu cred ca din greseala, un protest care, in final, a fost semnat de peste 5000 de universitari. Acesta incepe cu cuvintele: Universitatile nu sint doar in criza, ci aproape de agonie! Protestul a luat forma unui „Manifest pentru refondarea universitatii franceze", intre semnatari aflindu-se nume importante. E finalul unei perioade de peste douazeci de saptamini de contestatii. In Spania protestele si manifestatiile sint indreptate explicit impotriva procesului Bologna. In Italia studentii au protestat contra unui „G8 al universitatilor", atunci cind s-a anuntat o reuniune la Torino. La aceasta reuniune din mai, presedintii universitarilor din 19 tari europene au ajuns la concluzia ca universitatea are nevoie, iarasi, de o noua filozofie si de o noua strategie. Criza e determinata de explozia numarului de studenti si de profesori, proces care nu mai poate fi tratat cu aceleasi strategii si mijloace de finantare. Cei 41 de presedinti care s-au intilnit la Torino au discutat rolul universitatii in abordarea problemelor lumii de astazi: economice, etice, ecologice, gestionarea energiei. S-a confirmat din nou starea de criza, s-a reclamat o reforma incepind „de la baza", dar  revendicarea principala e tot autonomia. Desigur, pe fundalul unei cetatenii europene impartatita de toti, al participarii si implicarii, dar si al standardelor academice de excelenta. Sub flamura strategiei europene, procesul Bologna se poate insa solda si cu o  standardizare a mediocritatii si poate ascunde ceva ce, de regula, nu este  spus: abandonarea  spiritului critic, alinierea, dirijismul birocratic.

Trebuie sa remarcam aici ca strategia reformei pe care o propune Mircea Miclea, la noi, are ca axa principala tot autonomia. Modelul e american: cu cit mai multa autonomie, cu atit mai multa concurenta si excelenta. Profesorul de psihologie crede ca autonomia va responsabiliza dirigentii universitatilor, va provoca o revolutie a constiintelor ce va  actiona ca o pirghie in reformarea interioara a spatiului universitar. Eu cred ca se inseala, autonomia la noi va declansa o noua „olimpiada" a masteratelor si doctoratelor, vor aparea „scoli" doctorale in orice colt de tara, vom asista neputinciosi la o ofensiva a celor care vor sa „privatizeze" tot ce se poate din cimpul universitar. Nu-mi imaginez ca cei care au infiintat „universitati" prin garsoniere, garaje, pivnite vor avea scrupule sa organizeze si masterate sau doctorate. Mai ales in conditiile in care orice profesor devine automat si conducator de doctorat. Ce e acum, dar ce va fi?

E de facut o precizare: nu trebuie confundata autonomia administrativa cu cea academica. Desigur, universitatile ar trebui sa-si asume gestionarea economica, sa nu intinda mereu mina la stat. Dar standardele de calitate nu pot fi lasate la latitudinea unor administratori incapabili sau preocupati doar de afaceri si profit. Orice structura noua, mai ales masteratele si doctoratele, ar trebui sa fie evaluata de profesionisti, de experti. Am si aici insa o rezerva. Am facut parte din vechiul CNEAA; de cite ori eram chemati sa evaluam facultatea de psihologie a unui mare complex bucurestean si ma opuneam, eram atacat cu furie de catre cei din conducerea lui, de unii colegi din comisie, de catre unii politicieni care erau, in corpore, profesorii lui. In cele din urma n-am mai fost chemat deloc si acreditarea s-a facut. Acum ei dau cea mai mare productie de psihologi din tara, organizeaza zeci de masterate in profilul nostru. 

Cu asemenea standarde etice, poti sa le incredintezi lor scoli de doctorat? Cine sa-i opreasca pe cei ca acestia, ARACIS-ul, care e un fel nou de CNEAA, fara putere? La fel se intimpla si cu  evaluarile celor care vor sa devina, indiferent de unde provin, profesori universitari. N-au echipe de cercetare, n-au rezultate notabile, n-au publicat decit in reviste locale, dar ajung profesori si vor imediat sa conduca doctorate. Diploma de doctor e singura care mai are o bruma de prestigiu; in curind, cu ajutorul ministerului nostru,  n-o va mai avea.