Exercitii de neuitare

In mod normal, aceasta carte trebuia sa apara post-mortem, dar un concurs (ne)favorabil de imprejurari a facut sa-i supravietuiesc. Totul e ca si cartea sa-mi supravietuiasca.

In secolele trecute, jurnalul, memoriile erau adresate posteritatii, exista o anume protectie fata de propriul eu, inca viabil, ca si fata de persoane si intimplari recognoscibile. Astazi, dimpotriva, tendinta este de a te expune contemporanilor, in toata nuditatea fiintei si a caracterului tau. Eu insumi am cazut prada acestei porniri dezinhibante. Jurnal post-mortem ma ofera pe tava, cu sinceritati pe care unii cititori (amicii, mai ales) le-au considerat jenante, daca nu greu suportabile. Ca si cel de acum.

Jurnal post-mortem a fost o datorie morala si un act de disperare fata de moartea fiintei iubite. Atunci mi-am propus sa refac zilele vietii noastre impreuna. Am retrait astfel, in cele 9 luni cit a durat scrierea, extazul si agonia, sublimitatea si avatarurile, bucuriile si neimplinirile celor 35 de ani de convietuire. La sfirsitul partii I dadeam de inteles ca va urma si o a doua parte - si chiar, in anii din urma, diversi amici-cititori ma tatonau: „Pe cind partea a doua?". Ei bine, treptat, mi-am dat seama ca nu mai pot continua in acelasi stil si la aceeasi tensiune, eu insumi ma simteam epuizat, stors de intensitatea (re)trairii, a reconstituirii. Si atunci am luat-o altfel, lent, pe firul biografiei mele, urmarind interstitiile, confluentele, intercalarile - si despartirile... Astfel s-a intruchipat cartea recent aparuta (Capat de linie / Exercitii de neuitare), a carei lansare, pe 6 martie, era cit pe ce sa fie boicotata de o „baba" extrem de clontoasa care, peste noaptea primavaratica, si-a scuturat cojoacele si, mai apoi, a rinjit dintisorii unui soare ce se straduia sa (ne) lumineze, fara a (ne) putea si incalzi. Dar Galeriile DANA, din strada Cujba, au contracarat hachitele „babei Dochia", oferindu-ne o ambianta desfatatoare pentru, vorba ceea, minte, inima si literatura. Citiva prieteni - si-i numesc aici pe Liviu Antonesei, Aurel Bruma, Adrian Neculau, Liviu Papuc - insotindu-ma la pupitru, au deslusit celorlalti cite ceva din tainele si din provocarile cartii, cu un bun simt al masurii, astfel incit sa nu-l faca pe autor sa roseasca sau sa-si ia cimpii. Fata de opiniile dumnealor, am avut si eu, in final, unele observatii si bagari de sama.   

Asa cum s-a observat, primul personaj al acestei carti este riul Jijia, un riu lenes, ondulatoriu, coplesit de propria-i nimicnicie, dar care, dupa ploi mari, unele parca nesfirsite, isi iese din sine, se revolta si se revarsa cu o forta, uneori, devastatoare. Poate chiar acesta sint eu, un ins calm, cooperant si generos -  cum o spune si zodia in care m-am nascut, a Sagetatorului -, dar care, daca e calcat de prea multe ori pe coada, rabufneste... Spre a reveni repede in matca sa si a-si urma curgerea insignifianta.

Un alt personaj este gara, cu trenurile ei. A avea un riu si citeva trenuri pe zi - a fost o favoare care mi-a bucurat copilaria. Durerea venea de acolo ca noi, la acei Iacobeni de pe valea Jijiei, n-aveam gara, satul nostru situindu-se intre doua gari: cea de la Dingeni si cea de la Ungureni. In vacante, baietii si fetele de virsta mea faceau plimbari - de 4-5 kilometri - pina la gara, chitind sa nimereasca sosirea trenului Iasi-Dorohoi, sau invers. Nu mica-mi era durerea ca nu puteam participa la aceste peripluri. Poate de aceea imi amintesc si acum o strofa de-a lui Ion Vinea: „Gara luminata si pustie,/ trenurile pleaca pe vecie,/ Iesi dintr-un sertar, melancolie...".

Mai apoi am ajuns intr-un oras, Cimpulung Muscel - capat de linie - care este si el personaj al acestei carti. Am facut exercitii de neuitare pe coridoarele, in salile si amfiteatrele Universitatii, la microfonul Postului de Radio Iasi sau, vreme de 27 de ani, in paginile revistei „Cronica". Am muzeografiat la „Vila Sonet", casa muzeala a lui Mihai Codreanu, de unde am iesit, glorios, la pensie. Abia atunci am inceput sa refac traseele existentei, sa retraiesc iubirile si poeziile dintii, precum si cele care mi-au iluminat anii din urma.  Peste toate, inca mai traiesc in haloul celei care mi-a fost iubita, sotie, mama si sora, timp de 35 de ani. Ei i-a fost consacrat Jurnal post-mortem, precum si multe din paginile cartii de fata.

S-ar putea crede ca aceste Exercitii de neuitare sint doar o reconstituire calma a unor, cum ar zice Blaga, zari si etape. Nu. Mai degraba as spune ca e o carte nervoasa si nemiloasa. Nemiloasa mai ales cu mine insumi. Mi-am zis, scriind-o, ca, aflat inspre capat de linie, n-ar trebui sa ma iert, sa ma menajez, sa ma ascund de mine insumi, cum deseori am facut-o. Polemizez atit cu mine, cit si cu altii, cu care m-am intersectat. Dar mai ales imi marturisesc slabiciunile, aspiratiile, infringerile, altfel zis, victoriile a la Pyrrus. In mod normal, aceasta carte trebuia sa apara post-mortem, dar un concurs (ne)favorabil de imprejurari a facut sa-i supravietuiesc. Totul e ca si cartea sa-mi supravietuiasca.   

Avem o identitate dubla, sintem deseori duplicitari. Una vorbim si alta fumam. Aceasta dedublare a insului ginditor se petrece nu doar in/sub regimuri totalitare, ci si in democratii mai mult sau mai putin originale. Fiind o tara de comportament, e, in acelasi timp, un mod de a te autoproteja. In Dubla cetatenie, cartea de anul trecut, persoanele reale devin personaje, ele se contamineaza si se amesteca, astfel incit niciuna nu este perfect recognoscibila. Un critic a citit si a comentat cartea ca pe o istorie secreta. Dimpotriva, in scrierea de acum personajele sint, in majoritatea cazurilor, persoane reale, cu care s-a intersectat autorul. De fapt, personajul principal este autorul insusi, care, dintr-un fel de orgoliu prost inteles, are impresia ca viata lui, cu inaltarile si penibilitatile specifice, merita neaparat a fi cunoscuta si de altii. Cu atit mai mult eu, care am avut/am tupeul de a-mi publica paginile de jurnal si chiar de a asista la lansarea cartii... Si asta intrucit lansarea unei carti in prezenta autorului e un fel de pact de neagresiune cu comentatorii, care vor ocoli punctele nevralgice ale scrierii si vor ezita in a-ti face cea mai mica observatiune. Inainte sau dupa aceea, ei, comentatorii-cititorii, vor susoti la un, eventual, pahar de vin, si despre hibele cartii, despre indraznelile autorului, sau despre lipsa unor astfel de indrazneli.

De aceea propun ca lansarile de carte, vernisajele, premierele teatrale, muzicale sau cinematografice sa se desfasoare in absenta autorului. Asta nu inseamna ca, in ceea ce ma priveste, nu voi recidiva...