Festivalul de Teatru EuroArt

Repertorului acestei secunde editii a Fetivalului de Teatru EuroArt a fost mult mai variat. In mod limpede, cit timp Nationalul iesean se complace de ani buni in mediocritate sau lincezeala, Iasul avea nevoie de asa ceva.

Am avut prilejul sa mai scriu in cadrul acestei rubrici si despre prima editie a Festivalului de Teatru Euro-Art. Atunci a fost o editie-pilot, cu multe trupe tinere, s-a acordat mai multa pondere experimentului. Una peste alta, a fost o reusita, de vreme ce a umplut salile. De data aceasta, Adi Afteni, directorul festivalului, si-a onorat cu brio promisiunile din toamna. Il felicit din toata inima si ma bucur sa pot constata ca, iata, pina si la Iasi se poate iesi din amorteala genetica, daca exista energie si buna credinta.

De data asta, intre 19 si 25 mai, timp de o saptamina, iesenii au putut urmari cite trei spectacole pe zi. De fapt, ca sa fiu scrupulos, trupa Teatrului "Metropolis" a absentat. Prin urmare, daca trag linie, adun 20 de spectacole. Toate, fara nici o exceptie, jucate cu salile pline pina la refuz. Ba, la ultimele reprezentatii, au ramas destui pe dinafara. Semn ca la Iasi se resimte lipsa de inspiratie, veche de ani buni, a conducerii Nationalului, in diferitele ei variante.

Oferta a fost, cum e firesc in cazul unui Festival care deja se impune, variata: de la trupe studentesti (de pe linga facultatile de profil din Cluj, Chisinau, Craiova, Iasi, Bucuresti, Tirgu Mures), la trupele independente (Compania de Teatru D'AYA, Teatrul ACT, Teatrul Luni de la Green Hours si, surpriza, Teatrul ApARTE din Moscova) si, in fine, apreciatele spectacole ale unor mari branduri: Nottara, dar si Nationalele din Iasi, Craiova, Botosani, Oradea. Cum nu pot discuta prea multe spectacole in acest spatiu, am sa fac un top personal.

Pe locul I - spectacolul celor de la Nottara, Variatiuni enigmatice, in regia lui Claudiu Goga, in care Mircea Diaconu si, mai ales, Alexandru Repan si-au onorat pe deplin renumele. Piesa lui Eric Emmanuel Schmitt aduce fata in fata doi barbati care aparent nu au nimic in comun: un mare scriitor, unanim admirat, laureat al Nobelului, si un modest ziarist provincial, care doreste un interviu. Cinismul scriitorului se dizolva treptat, pe masura ce o poveste dramatica iese la iveala: marea lui iubire pentru o femeie pe care a parasit-o tocmai pentru a nu fi nevoit sa accepte compromisurile unei casnicii, care inseamna (cred, am sa vad eu in curind!) si uzura, inertie, blazare etc. Cind se afla ca de fapt femeia cu pricina fusese sotia musafirului si ca ea a murit de ani buni, acesta din urma scriindu-i zeci de ani, aproape zilnic, romancierului in numele ei, totul se tensioneaza fara a aluneca in comic. Cei doi actori sint cat se poate de inspirati, mimica, gesturile, tonul vocilor fiind perfect adaptate. Iar Repan este cit se poate de credibil, convingind ca tragedia poate salaslui si in situatii doar in aparenta banale. Totul firesc, de la decor la interpretare.

Pe locul al II-lea: Dialoguri si fantezii in jazz, un recital din poezia unor Nichita Stanescu, Petre Stoica, Miron Radu Paraschivescu, Ana Blandiana etc., sustinut, cu obisnuita-i sensibilitate, dar si cu umor, de Ion Caramitru, acompaniat inspirat de Johnny Raducanu. Detest actorii care recita. Siluiesc, de regula, poezia, ii imprima o retorica straina si nepotrivita. Caramitru este printre putinii actori care reusesc sa scoata in evidenta ceea ce textul sugereaza. El are o cuceritoare elasticitate, fandind cu egala usurinta intre registre, fiind la fel de natural, romantic, melodramatic, sarcastic, copilaros etc. Se stie, fix aceeasi calitate o impartaseste si Johnny Raducanu. Astfel incit concubinajul celor doi este cit se poate de fericit. O mostra de inteligenta sensibilizata si bun gust. Trag nadejdea ca astfel de spectacole sa poate reintoarce publicul catre cartea de poezie.

In fine, tot pe podium: Teatrul "Act" din Bucuresti, cu un Marcel Iures impecabil, in rolul unui mare arhitect amorezat de o capra, in piesa lui Edward Albee, Capra sau Cine e Sylvia?, in regia aceluiasi Alexandru Dabija. Tot o piesa despre neprevazutul vietii in doi. Un arhitect celebru, caruia i-a reusit totul in viata, de la familie la cariera, se amorezeaza subit de... o capra. Pariez ca asta v-a stirnit un mic puseu de hilaritate. Nu aveti dreptate: ce te faci cind totul e tratat, de indragostitul nostru, la modul serios? Cind el explica, cu sensibilitate, cu calm, ca da, asta e dragoste, ca asa s-a intimplat, ce e de facut? Iures reuseste sa confere viata acestui inedit personaj. De fapt, pe linga prestatia lui Constantin Draganescu (care il joaca pe prietenul cel mai vechi al acestuia), a lui Marius Damian (in rolul fiului homosexual) si a Emiliei Dobrin (sotia iubitoare), cea a lui Marcel Iures este impresionanta. Cum spectacolul s-a jucat intr-un cadru intim, spectatorii avind acces chiar pe scena, totul a avut un efect si mai mare. Iures emana sensibilitate, calm, pe scurt: viata. La final, desi piesa se incheie nitel strident, biata caprita Sylvia devenind victima soatei geloase, cazi pe ginduri... Exista situatii neprevazute, si tocmai despre acest neprevazut da seama montarea lui Alexandru Dabija.

E putin ce am reusit eu sa scriu aici. Repertorului acestei secunde editii a Fetivalului de Teatru EuroArt a fost mult mai variat. In mod limpede, cit timp Nationalul iesean se complace de ani buni in mediocritate sau lincezeala, Iasul avea nevoie de asa ceva. La mai mare!