Festivalul de Teatru Profesionist "Iasi face Euro-Art" - o reusita

Prima bila alba se cuvine acordata organizatorilor nu numai pentru alegerea trupelor participante, care, se stie, este conditionata de tot felul de clauze de necontrolat, cit mai ales pentru faptul ca au reusit ca, timp de o saptamina, sa aduca pe scenele Teatrului Luceafarul si a Ateneului din Tatarasi 11 spectacole, care s-au jucat cu salile arhipline.

Ma plingeam, in articolul de saptamina trecuta, ca prea putine se intimpla la Iasi, ca sintagma "capitala culturala" este o simpla stereotipie. Intre timp, am avut bucuria sa fiu contrazis de o initiativa care a readus normalitatea in urbea noastra. Intre 22 si 28 octombrie a avut loc Festivalul de Teatru Profesionist "Iasi face Euro-Art", sub egida Fundatiei Culturale "Timpul" si a Teatrului National "Vasile Alecsandri". Exista, am aflat de la organizatori, in jur de 60 de asemenea festivaluri in tara, dintre care unele si-au incropit o traditie solida; concomitent, la Galati si la Piatra Neamt se derulau astfel de manifestari. Or, intr-un astfel de context favorabil, ar fi fost de-a dreptul revoltator ca tocmai Iasul sa ramina "locul unde nu se intimpla nimic". Dar bine ca nu a fost asa...

Sa trec acum la festivalul propriu-zis. Tinarul actor Adi Afteni (secondat, neoficial, de mai experimentatul Doru Zaharia) a reusit performanta de a stringe, de la Ministerul Culturii si Cultelor, de la Primarie si de la Consiliul Judetean, fondurile necesare invitarii unor trupe din tara, de orientari diferite. Astfel, pe linga teatre de traditie (cel din Botosani, Nottara-ul din Bucuresti ori cel iesean), au participat trupe de teatru alternativ, precum D'aya, Teatrul LUNI de la Green Hours din Bucuresti, Teatrul Joint din Brasov, Teatrul 74 Tirgu Mures ori Teatrul Vechi din Arad. Ceea ce a fost foarte bine, asigurind un repertoriu variat.

Prima bila alba se cuvine acordata organizatorilor nu numai pentru alegerea trupelor participante, care, se stie, este conditionata de tot felul de clauze de necontrolat, cit mai ales pentru faptul ca au reusit ca, timp de o saptamina, sa aduca pe scenele Teatrului Luceafarul si a Ateneului din Tatarasi 11 spectacole, care s-au jucat (cu exceptia primului, daca e sa fiu cinstit) cu salile arhipline. Ba, la citeva dintre reprezentatii s-a stat in picioare. Este primul semn ca Iasul avea nevoie disperata de asa ceva, ca exista aici suficient apetit incit sa impulsioneze o permanentizare a festivalului. In plus, publicitatea s-a facut din scurt, pe ultima suta de metri, concomitent cu derularea spectacolelor mai ales, astfel incit e clar ca exista multa dorinta de a merge la teatru in Iasi. Ma intreb doar de ce nu sint pline salile si la spectacolele de acasa, ale Nationalului.

Ca publicul a fost in mare proportie tinar, este un alt motiv de bucurie. E drept, s-a raspuns cu mare entuziasm mai ales la micile gaselnite, unele cam ieftine, dar nu ai cum sa inveti sa fii un bun spectator decit fiind, cit mai des, un spectator. Pe de alta parte, la montarea celor de la Teatrul D'aya, cu piesa Hell (regia: Chris Simion), in care limbajul era ceva mai explicit decit de obicei, dar perfect motivat scenic, am avut impresia ca s-a reactionat cu maturitate, astfel incit cele citeva vorbe buruienoase, pe care de altminteri le folosim (aproape) cu totii in viata de zi cu zi, nu au reusit sa abata atentia de la mesajul melodramatic al spectacolului. Au fost montari in mare parte reusite, gindite, multe dintre ele, special pentru tineri. Amintita piesa are un mesaj antidrog, fara a aluneca insa in truisme scenice, ba chiar reusind sa atraga atentia asupra unei povesti de dragoste emotionante, pe un fundal al superficialitatii si al pierderii in mrejele halucinogene. De asemenea, Taiat, pus in scena de cei de la Green Hours, in regia lui Alexandru Jitea, a fost mai mult decit antrenant, imbinind diverse stiluri teatrale (de la tragedia greaca la teatrul elisabetan si teatrul hip-hop contemporan), alocind insa, la cererea implicita a salii, prea mare importanta unor truvaiuri fara mare miza estetica. Dar, ma rog, daca publicul o cere...

Apoi, am stat in picioare pe scena Ateneului din Tatarasi, urmarind, cu tot interesul, one man show-ul regizat de Adi Iclezan, cu Catalin Mandru, de la Teatrul Vechi Arad, ca protagonist. Un spectacol care imbina diverse celebre monoloage, cu evadari in happening. Cel mai bun spectacol mi s-a parut insa cel al Teatrului "Mihai Eminescu" din Botosani, Ivan Turbinca, in regia lui Ion Sapdaru, care, punind accentul pe relatia tensionata dintre rusul plin de viata si moarte, a mutat conflictului in zona psihologicului, pigmentind totul cu o excelenta conduita coregrafica. Bogdan Horga, interpretul lui Ivan, a facut unul din rolurile care i-au adus, cu doi ani in urma, un binemeritat premiu pentru interpretare, iar Andreea Motcu a reusit sa ne arate cum ar fi varianta seducatoare a mortii. Bravo lor!

In ceea ce ma priveste, dezamagirea a venit tocmai de acolo de unde o asteptam cel mai putin: de la trupa Teatrului Nottara. Din pacate, piesa aleasa pentru reprezentare (Uzina de placeri S.A., de Valentin Nicolau) a fost una cit se poate de anosta, mizind pe efecte pseudo-comice à la Vacanta Mare. Ieftin, intru totul ieftin, vulgar pe alocuri. Mi-a parut rau pentru maestrul Virgil Ogasanu ca a fost nevoit sa apara intr-o astfel de reprezentatie pentru care si kitschul ar fi un verdict generos. Sala era, in schimb, arhiplina, in asteptarea, probabil, a pudelului din telenovela Lacrimi de iubire (daca gresesc, cersesc, spasit, ingaduinta),Dan Bordeianu. Care, sincer, nu stiu daca a mai aparut, pentru ca am profitat de pauza de la jumatatea spectacolului si am intins-o, bacovian, catre casa. Dar astfel de concesii facute unui public din ce in ce mai doritor de distractie trebuie asumate de directiunea teatrului, nu de catre organizatorii festivalului. Acest spectacol a constituit, de altfel, exceptia festivalului.

Pe scurt, saptamina care s-a scurs a adus o sarbatoare teatrala la Iasi. Nu ne ramine decit sa speram ca Festivalul de Teatru Profesionist "Iasi face Euro-Art" nu va ramine o intimplare frumoasa si ca la anul, profitind de experienta de acum, organizatorii vor fi in masura sa ne ofere un nou regal de cultura. Pentru ca Iasul merita, din plin, asa ceva, nu-mi ramine decit sa sper ca Adi Afetne & Co. vor gasi sprijinul financiar (pentru ca acesta este cel mai important) acolo unde trebuie. Si, cine stie, poate ca vor reusi sa impuna un reper puternic pe harta culturala a unui oras care se revendica in primul rind de la traditia sa culturala.

Mai ales ca la anul se vor sarbatori 600 de ani de la prima atestare documentara a orasului, iar singurul nostru atu este, clar, cultura. Identitatea Iasului aceasta este, iar edilii trebuie sa inteleaga acest lucru. Nu facem nici cirnati ca cei de le Plescoi, nici salam ca cei din Sibiu, nici palinca precum cei din Rieni. Si nici nu am luat fata in fotbal, precum CFR-istii clujeni. Ce ne ramine atunci? Ginditi-va dumneavoastra...