Intre lauda de sine si voluptatea nerusinarii

Din 5 martie mai avem un post de televiziune: Jurnal TV. Il avem in sensul clasic al cuvintului, pentru ca, pina la acea data, putea fi accesat doar pe Net. M-am uitat, cind viteza era mai buna, la citeva emisiuni (preponderent interviuri sau talk-show-uri): nimic exceptional, chiar daca, inainte de 7 aprilie (si timp de citeva luni dupa, cind ultimele anticipate au schimbat macazul) a fi spus franc, in direct, ce gindesti apropo de guvernarea comunista comporta in mod sigur un anume risc: cel putin de marginalizare, daca nu, in traditia pamintului, de chelfaneala. Adica fata cu starea moravurilor si cu sentimentul aferent de opresiune figura normalitatii distona clar, era perceputa, chiar de catre cei care o insufleteau, ca o exceptie sau, mai exact, ca un act de curaj.

N-am cum sa neg (si nici nu m-as apuca!) ca un enunt ca "Regele e gol!", lansat in dricul ipocriziei si al lasitatii cvasigenerale, cere un dram de personalitate, peste medie, musai, chit ca, in sine (sper sa nu se ofuscheze careva!), nu e decit un exercitiu de conformitate, nimic mai mult (desi, fireste, nici mai putin). A face insa cu dinadins, din exprimarea adevarului, un titlu de glorie e fie un exces de patetism (si o dovada de ingenuitate culturala, totodata), fie un calcul meschin, pe care nici un fel de promotion nu-l poate cautiona. Teoria acesta e usor perversa chiar, fiinca transforma onestitatea intr-un act nazdravan si impune firescului un regim sublim.

Na, ca am inceput sa amendez in stilul acesta cam academizant citeva propozitii si adjective mai inflamate dintr-un banal material de promovare, postat recent pe site-ul reputatei publicatii. Dar tocmai reputatia, priza la public impun circumspectie in... sa spun cu o sintagma din titlul unei teze de curs (pe care am redactat-o acum o mie de ani!): potentarea intensitatii calificativului... Pentru ca, intr-un asemenea caz, totul devine instantaneu credibil, capata din prima valoarea monedei curate si un ton mai ridicat, o nuanta mai accentuata, o doza in plus de colorant se hipertrofiaza brusc prin difuziune. Riscul, cu aceasta ocazie, e ca poti cadea nepremeditat in demagogie. "Jurnal TV a fost televiziunea sinonima cu profesionalismul sub presiune" si altele asijderea, probabil indreptatite, ar suna firesc (si, poate, persuasiv) in gura unui critic de specialitate; sau a unui fan exaltat. Altfel, lauda de sine...

*

Am, probabil, inclinatii sadomasochiste, daca l-am mai ascultat o data pe Pavel Turcu: "fenomenul", dupa unii, sau "diversiunea", dupa altii. Eu as spune, sintetic, cu o formula care cred ca il prinde exhaustiv (pe el dar si pe sforarii sai), "o diversiune fenomenala". "Imnul...", in sine, daca judecam fara parti-pris-uri, servindu-ne doar de bunul-simt (o notiune difuza, ei, da!), e absolut nul, oricit s-ar da asa-zisii fani de ceasul mortii ca sa ni-l impuna drept "autentic" si sa deschida, cu regretabila cheltuiala de neuroni si eruditie, fante catre, vezi, Doamne, indicibil, ba chiar, horribile dictu, metafizic. Nu e nici macar o manea, cum s-a zis: e o submanea si poate nici atit.  Incerci deopotriva, ascultindu-l, un sentiment de jena si stupoare: "Imnul..." pare a exhiba ceva impudic, de refulat grabnic, de escamotat febril, asa cum ne ascundem instinctiv goliciunea de ochii lumii.

Dar exista si o perversiune a etalarii obscene, a ostentatiei egofile, o voluptate a nerusinarii, iute psihanalizabile si de privit, oricit de mult ne incearca repulsia si revolta, cu intelegere clinica. Pavel Turcu (si "Imnul..." sau) par sa adune, de pe un esantion, iacata, stupefiant de larg, reflexele partii noastre morbide, purulente, urdorile pe care, de obicei, ni le refulam cu infricosata discretie. Si vers, si linie melodica, si tinuta scenica, si fel (aiuritor de incoerent si dezarticulat) de a vorbi, scoase la mezat, sub reflectoare, puse pe Net sau contrase in aferate poliloghii bloggeriste (astea, mai ales, sint de un haz enorm prin disproportia mijloacelor: Caragiale ar sti de ce) au un perfid efect de legitimare a platitudinii, ca sa nu zic de omologare a dejectiilor. Dar la ce grad de maturitate are gustul public la noi, cite scrupule or fi avind cei care l-au impus pe Turcu cu atita tenacitate si, deh, pricepere intru impact? O tema cu intelectuali malefici...