"Iubirea e un lucru foarte mare..."

Provocarea mi-a venit dinspre o carte a lui Constantin Dram, Ordinea iubirii (Universitas XXI, Iasi, 2009), in care autorul inventariaza, conspecteaza, disemineaza si ansambleaza ipostazele erosului, de la Banchetul lui Platon la Robinson Crusoe (Daniel Defoe), intre care scrierile de Ev Mediu capata o neasteptata relevanta.

„Boieri dumneavoastra, placu-va sa auziti o poveste frumoasa de dragoste si de moarte?". Este, aceasta, introducerea la Tristan si Isolda, dar, in diverse variante, o putem afla drept formula de captare a bunavointei ascultatorului/cititorului la mai toate povestile, fie ele anonime sau auctoriale, reale sau imaginare. Prin anii '60 - '70, numai ce-l auzeam pe un George Lesnea facindu-si intrarea, vocal colorata, la vreo agapa: „Bine v-am gasit, boieri dumneavoastra si cinstiti gospodari din tara Moldovei!". Lesnea avea un comportament si un langaj parodic trubaduresc, chiar alcatuirea lui filiforma si usor incovoiata de ani putind fi asociata Cavalerului Tristei Figuri, asa cum ni-l imaginam fiecare.

Dar nu bardul iesean face obiectul acestor insemnari, l-am folosit doar ca exemplu pentru modul cum vin catre noi, din veac, anumite istorii. Desi nu pot sa nu remarc, retroactiv, efectul emotional al „introducerii" poetului („...boieri dumneavoastra si cinstiti gospodari..."), intr-o perioada cind introducerea aproape obligatorie era: „Bine v-am gasit, tovarasi...".  Provocarea mi-a venit dinspre o carte a lui Constantin Dram, Ordinea iubirii (Universitas XXI, Iasi, 2009), in care autorul inventariaza, conspecteaza, disemineaza si ansambleaza ipostazele erosului, de la Banchetul lui Platon la Robinson Crusoe (Daniel Defoe), intre care scrierile de Ev Mediu capata o neasteptata relevanta. Neasteptata, intrucit multa vreme (pina in urma cu vreo jumatate de veac) Evul de mijloc a fost discriminat, receptat fiind ca un timp al intunecimilor si ororilor, lipsit de creativitate, in comparatie cu o Renastere mereu exemplara. Dar, de pe la mijlocul secolului XX incoace, gratie unor exegeti dintre cei mai doxati si mai documentati, am putea spune ca a inceput Renasterea Evului Mediu, bibliografia, coplesitoare si seducatoare, depasind, cred, in cantitate, opera de referinta. Constantin Dram - profesor universitar, prozator si critic literar el insusi - reface tot acest imens dosar si il ordoneaza astfel incit sa avem imaginea coerenta a istoriei unui sentiment definitoriu pentru conditia umana. Platon este reperul antic necesar pentru a marca trecerea de la iubirea armonioasa („procreatia intru frumos") la erotismnul imoral, damnat, „sclavagist", al Evului Mediu. Din cestalalt capat s-a optat pentru Robinson..., ca exemplu de suplinire a iubirii, prin ce credeti? Prin munca. In fapt, prin refacerea simbolica a treptelor devenirii umane, fracturata in urma unui naufragiu, proces si procedeu pe care si astazi le aflam in tot felul de experimente exhibitioniste, ce vor a demonstra supravietuirea in situatii-limita.  

Intre aceste limite temporale, exegetul iesean deceleaza patru mari ipostaze ale iubirii: iubirea curteneasca, iubirea mariologica, iubirea mitizata si iubirea iluzorie,  asa cum se reflecta fiecare in imaginarul erotic al Evului Mediu si, evident, in imaginarul receptarii contemporane. Trebuie remarcat, inainte de orice, efectul (de)mitizant al acestei literaturi de frontiera (a cunoasterii) asupra imaginarului romantic, post-romantic si modern. Primul care a parodiat literatura curteneasca a fost chiar Cervantes, agasat de difuziunea romanelor cavaleresti, cu toata parada lor de vitejie si de teapana inamorare. In ordine secreta (si personala), se pare ca autorul lui Don Quijote a vrut sa-i dea o lectie preaiubitei lui sotii, dedulcita la literatura de consum a vremii... Sau, cum am zice astazi, la (tele)novele. Pina la urma, ce-a iesit? Un personaj emblematic, inadecvat realitatii, deopotriva comic si tragic in sublima, mereu repetata sa incercare de a cuceri o cetate sau o Dulcinee iluzorie.

Daca iubirea curteneasca, trubaduresca, s-a pretat la parodie si imitare, pina in zilele noastre, iubirea mariologica a reiterat, sobru, mitul Mariei, deopotriva fecioara si mama, „ideal absolut al frumusetii feminine". Dar, observa Constantin Dram, imaginea idolatrizata a Fecioarei cu Pruncul in brate o apropie pe Maria mai degraba de Isolda si sugereaza - cu vorbele lui Liiceanu - „madonizarea femeii". In acest fel, „unind iubirea curteneasca cu iubirea crestina,(...) imaginea Madonei se intrupeaza in fiecare chip de femeie iubita, devenind prin aceasta unica si extraordinara".

Ca si mitul Mariei, cel al Isoldei (si al lui Tristan), reprezentind iubirea tragica, a fost reluat in numeroase variante moderne, indeosebi in teatru si film. Adevarul e ca aceste texte de Ev Mediu sint mai mult citate decit citite. Au trebuit sa vina scriitori si cercetatori de anvergura culturala (bibliografia e enorma) care sa le redescopere, sa le reciteasca si sa  le dea o infatisare in acord cu sensibilitatea si perceptia omului modern. Si a mai trebuit sa vina un hermeneut precum Constantin Dram, care sa reia totul de la capat, punind ordinea iubirii intr-o ordine a devenirii. Avind acum contextul istoric si european, exista premisele ca acelasi Constantin Dram, sau un alt curtean al literaturii, sa-si indrepte antenele si spre literatura romana, in care s-au consumat - si inca se mai consuma - atitea balade si idile...