La usile lui Val

Statea cu o mina sub cap si paharelul de licioare amaruie in cealalta, intr-o pozitie ce-mi amintea, nu stiu de ce, de pictura lui Pallady.

Treceam pe linga zarzarul ce inflorea in fiecare toamna (asa ni se parea atunci), ocoleam gardul cazut in paragina si ne indreptam spre Convorbiri; asta se intimpla in fiecare zi sau aproape in fiecare zi, duminica trageam chiulul, si in fiecare zi sau, hai sa spunem, aproape in fiecare zi, aveam parte de aceeasi priveliste: imediat cum faceam coltul, din fereastra ce strajuia zidul patat de rugina, aparea silueta desirata a pictorului Val Gheorghiu, care, intinzindu-se peste trotuar, ne ura, cu o voce neasteptat de amabila: "Bonjour...".

Urcind scarile igrasioase spre redactie, Emil bodoganea: "Noi ne spetim muncind, iar asta (asa zicea: asta) sta toata ziua la geam si o face pe dandy...". Si dupa o clipa de reflectie: "Mai da-l in ma-sa...".

Acum, cum sa va spun, nu ne speteam nici noi muncind din cale afara... Ne era insa ciuda ca nu aveam nici un cuvint de spus la redactie. Nu era prea placut. Apoi, mai era si hamaleala din tipografie. Duceam spalturile corectate, apoi le aduceam inapoi la Hulubarie, adica la Convorbiri. Ii ajutam pe tipografi sa ridice paginile turnate la linotip, legate strins cu sfoara... Uneori mincam salam cu soia si beam votca Saniuta cot la cot cu ei. In rest, un program lejer. Apaream la noua. Citeam vreo doua ore. Alte doua bintuiam prin redactie, asistind la nesfirsitele partide de sah, dupa care ne faceam nevazuti.

La plecare, aceeasi silueta de melc prelung iesit din cochilie a pictorului Val Gheorghiu ne facea pe geam o reverenta, intonind, de data aceasta pe un ton mult mai insidios: "La revedere...".  Sau: "Pe miiine...". In functie de starea vremii. Citeodata, un nor ratacit pe cer adumbrea, probabil, si mintea pictorului, care exclama: "Jusqu'au fond!". "Nici un fond, zicea Emil, aici totu-i numai forma... si poate nici atit...".

Apoi, in timp ce traversam bulevardul, indreptindu-ne pasii spre Gaina moarta, se confesa: "Simt ca ma incarc de ura...". Si, dupa ce ajungeam pe celalalt trotuar, adauga cu o voce joasa: "De-ai stii cit ii urasc pe toti! O sa vedeti...". "Ce?" - intrebam. "Toate la timpul potrivit, raspundea Emil. Poate unii au impresia ca sint bleg... Nu sint. Asteptati si-o sa vedeti... Consemnez totul in jurnal... Jurnalul meu postum va fi o revelatiue...". "Ne incondeiezi pe toti?". "Torn vitriol in fiecare fraza. Dar adaug si bulion. Ca sosul sa fie ceva mai consitent...". "Va sa zica asa...", replicam. "Chiar asa", facea Emil. Si apoi, in timp ce ne faceam intrarea in local, i se trezea si suspiciunea: "Dar nu cumva ne incondeiaza si el?". Si tot el isi raspundea, asezindu-se la masa: "Te pomenesti ca vrea sa ne importalizeze! Nu, conchidea tovarasul meu de corectura, Val picteaza numai tocuri si dameze... Se crede mare crai... Un Pasadia... Ce sa zic, ia uite unde imi statea Don Juan-ul...". De multe ori confesiunea era insotita de gesturi nu prea ortodoxe, precum batutul cu furculita in masa. Sau ingurgitatul unei portii de spanac, pe care Emil il cara tot timpul in geanta "de voiaj". Cind fierea clocotea in el, presara piper in farfurie, peste care varsa o mina de urzici. In fine, atunci cind ospatarul binevoia sa vina si in coltul nostru, ceream sprit si o jumatate de pui scheletic rumenit la rotisor. Acolo, impreuna cu Don Lucica,  puneam tara la cale: nu iertam nici un redactor. Chiar si pe profesorul Al. C. il luam in obiectiv.

Asta se intimpla pe la mijlocul anilor optzeci. De atunci a trecut atita amar de vreme. Hulubaria de la Convorbiri si Gaina moarta au ramas o vaga amintire. Tavalugul necrutator al timpului a trecut peste oameni si cladiri. Redactia a fost mutata. Gaina moarta, demolata.

Nimic sau aproape nimic nu ne mai aduce aminte de acele vremuri glorioase. Si totusi, de fiecare data cind trec prin acel loc am impresia ca din zidul de aer nevazut se desprinde silueta pictorului, care ma gratuleaza ori cu un "Au revoir" ori c-un "Bonjour!". In functie de ora si de starea vremii. Desi il invidiam de multe ori, don Val nu era un fericit. Sadismul, dar si buna crestere ii dadeau ghes sa ne salute. Efuziunea sa nu dura decit o clipa. Dupa un schimb de replici, pictorul se retragea in propria sa cochilie, din care, de altfel, iesea mai mult asa, de pamplezir, ca sa vada daca peste o saptamina o sa ploua sau o sa fie cer senin. In ciuda acestor matinale efuziuni, angoasele din el se adunau si dupa un timp se retragea intr-un loc in care putea degusta prelung, in compania doctorului de suflete Branzei, deopotriva, sfintenia si nebunia. Criza dura o luna, doua, trei. Dupa care pictorul aparea din nou la editura. Si atunci aveam parte iar de "Bonjour" si "Au revoir"...

In amintirea acelor clipe, dar si dintr-un sentiment de amicitie, i-am facut, pe la sfirsitul anului trecut, o scurta vizita la atelier. De fapt, a fost o invitatie. Intr-o dimineata, in timp ce-mi savuram cafeaua, am primit un telefon. "Bonjour, Nichita", mi-a urat o voce cunoscuta. "Bonjour", am zis. "Ce-ar fi sa ne vedem la o sueta...". "Unde?", am intrebat. "Cum, unde? La mine, la atelier...". Puteam sa refuz o astfel de oferta?

A doua zi urcam scrarile imobilului de pe Armeana. Am batut la usa lui Val. Dupa un timp de asteptare, am auzit o voce: "Don Nichita, un moment...". Urmara citeva zgomote ciudate. Hirsiit de pasi si tuse infundata, dupa care pictorul, cu halatul in dezordine, se ivi in cadrul usii. „Don Nichita, scuze, zise el, dar tocmai m-am despartit de o dameza...". M-am aratat nedumerit, fiind gata sa fac cale intoarsa. "Nici o problema, zise el. Puteti intra...".  Pictorul ma primi ceremonios. Pe o masuta joasa aburea cafeaua. Iar alaturi de cafea erau asezate o bombonica ambalata in staniol stralucitor si un paharel de visinata. Intinzindu-se pe patul sau invelit in scoarte taranesti, pictorul ma indemna sa ma servesc.

Statea cu o mina sub cap si paharelul de licioare amaruie in cealalta, intr-o pozitie ce-mi amintea, nu stiu de ce, de pictura lui Pallady.

"Nu bei?", m-a intrebat. "E prea devreme", am zis. "In timp ce lucrez, obisnuiesc sa iau o doza mica. Imi creeaza o dispozitie de duiosie...". Nu-l simteam prea duios, ci dimpotriva. Starea sa psihica mi s-a parut a fi destul de cetoasa. Un amestec de regret nemarturisit si o mohoreala blinda. Am conversat, ca de obicei, despre vremurile apuse. Pictorul i-a evocat pe amicii sai de boemie trecuti la cele vesnice. Erau trei, citeodata patru. El, Misu Ursachi si Andoni. Uneori si Miky Zaim. Obisnuiau sa colinde pe coclauri. "S-au dus, s-au dus. Si asta prea devreme, mi-a marturisit. Am vrut sa-i inlocuiesc, da, la virsta mea, prieteniile nu se mai leaga... Ma simt cam singur si holtei.... Si Misu stii ce trist a fost... Acum l-a anihilat de tot Miluta... Ce ambitie...".

Simtind o oarescare apasare in aer, am facut o divagatie incercind sa abat discutia spre un alt subiect, mai vesel.

Privind "usile" agatate de pereti, pe care pictorul le pictase in tinerete, dar care il obsedau si acum, l-am intrebat:

- Dupa care din ele a disparut dameza?

- Care dameza?, raspunse el pe un ton absent.

- Cea care tocmai v-a vizitat.

- Ghici?, mi-a zis Val si m-a indemnat sa beau din visinata.