Lenin dulce

Pe imensul soclu din fata Casei Scinteii (pardon, Casa Presei Libere), pe care statuse amar de ani statuia lui Lenin, facuta de-un autohton Baraschi, ruda stilistica a Verei Muhina, zurliuta si-a plasat pentru citeva zile Leninul ei personal, facut din... acadele, caramele, pandispan si martipan.

Gesturi ce se uita. Totusi... Cind geniul isi impune grandoarea mondiala, lumea, dupa ani si ani, ii uita derapajele conjuncturale. Ar fi nu stiu cum sa-l reducem pe colosalul Picasso doar la gestul sau (plastic) de a intruchipa hidosenia propagandei comuniste postbelice in foarte frumos desenatul Porumbel al pacii. Daca e sa fim amnezici, atunci desenul in sine se salveaza doar prin expresivitatea lui geniala, din destinatia lui propagandistica nemairaminind mai nimic. Totusi... Era un rastimp sinistru, in care Moscova se afla in colosala expansiune, propaganda ei - dincolo de ferocitatea-i leninista - apelind si la numele marcante ale perioadei. Picasso a fost unul din acestea. Cinismul nativ - impungindu-l cu obstinatie la carnagiul coridei - se afla, la urma urmei, si in trecerea, cu acelasi cinism, de partea urita a vremii. Isi mai aduce aminte cineva - vazind superbul desen - cui i-a servit? Mai totul se uita.

In cutia postala, un fluturas care, citindu-l, iti face mai suportabila iarna de-afara: „Doamna, 39 de ani, cu atestat de profil si experienta in domeniu, efectuez sedinte de masaj si/sau reflexoterapie la domiciliul pacientilor. Tariful este de 20 lei pentru o sedinta (50 minute). Pentru programari sunati la telefon... Va multumesc pentru atentia acordata acestui fluturas". In fond - daca e sa ne mentinem in cadrul speciei - e de preferat, o secunda, fluturasul, porumbelului, nu?

O zurliuta de Bucuresti - cu talent brici - a devenit, pentru citeva zile, o Vera Muhina à rebours, adica pe invers. Pe imensul soclu din fata Casei Scinteii (pardon, Casa Presei Libere), pe care statuse amar de ani statuia lui Lenin, facuta de-un autohton Baraschi, ruda stilistica a Verei Muhina, zurliuta si-a plasat pentru citeva zile Leninul ei personal, facut din... acadele, caramele, pandispan si martipan. Ca monstrul ei arata mai bine stilistic decit predecesorul baraschian, e cert. Altceva ar fi de subliniat. Obisnuiti fiind cu solutiile alternative ale noilor generatii de artisti, recurgind, acestea, la motive oarecum derizorii, iata acum o alta solutie, implicata matur in destinul dramatic al unei Romanii postbelice. Matur, pentru ca una e sa umpli o sala cu ochioase performance de ultima ora si alta sa-ti asumi - chiar daca hitru - trauma tarii tale, atit de marcata de conationalii Verei Muhina. Oricum am preferat acest insolit performance. Ce dulce era Vladimir Ilici!

Din stolul de porumbei ce gasesc, invariabil, hrana pe pervazul ferestrei atelierului meu din Armeana, unul a cedat gerului si l-am luat din zapada mai mult mort. Adus in atelier, nu-si revenea si, de abia ducindu-l la clinica de zburatoare, si-a revenit. Nu pot trece insa peste intermezzo-ul agoniei lui. Intrindu-mi in atelier, vecinul meu intru pictura - notoriu pentru humorul sau crud - vazindu-i agonia, zise plastic: Sa-l prajim!

„Dulcea pasare a tineretii", piesa lui Tennessee Williams.

De ce nu si „Dulce ca mierea e glontul patriei" de Petru Popescu?

Dar si Ion Popescu-Pasarea, folcloristul.

Propaganda bolsevica, preluata ­tale quale­ de succesorii sovietici, a recurs si la fineturi. Lenin nu era, asadar, doar bestia care a sugrumat un imperiu continental, ci, vai, si omul de spirit, subtilul, rafinatul. Preluat, imagistic, de o guresa galerie plastica. Dincolo, deci, de sumbrele salve de pe Aurora, de canonadele Petrogradului asediat de hoardele insurectiei, pictura l-a prins pe monstru ascultind, iarasi vai, „Appassionata" beethoweniana. Cu degetul tragaciului sprijinind timpla contemplativa.

Am prins un Iasi fabulos pictural. Vechea garda postimpresionista, cu Mihailescu-Craiu, Calin Alupi, Mihai Camarut, Stefan Bousca, Petru Hartopeanu, Costache Agafitei - ce da locul, reverentios, alteia, cu inriuriri europene de ultima ora. Ion Neagoe, Nicolae Matyus, Ion Ganju, pictori de rasa, dar si companionii lor de chef, sculptorii Vladimir Florea si Ion Buzdugan formau noua garda, cu apetit special pentru boema. Una de rafinate (si mai putin rafinate) prize bahice. In locante sustrase, cu incintatoare perfidie, rigorilor propagandei comuniste. Dar si in propriile ateliere din Armeana. Faimoase atunci si prin asta. Degustatori seci, de meserie, aveau replici prompte cind ii pofteai sa guste si, ma rog, un dulce. Cum dulce?! Venea prompt stupefiata replica.

Distinctia multtalentatei scenografe a Nationalului iesean a decis, definitiv, in favoarea cognomenului Arghir, parasindu-si paternalul Porumbel. De ce?