Marius Ianus & strumfii sai

Marius cel bun, cel urit, cel rau e o combinatie stranie intre un Charlot filozof si un Hamlet vagabond, ale carui haine colinda pe strazile unui oras dezolant.

Printre colegii sai de breasla, "mai mari si mai mici", Marius Ianus trece drept un excentric, un neadaptat. Nonconformismul sau se manifesta atit in viata cea de toate zilele, cit si in poezia pe care o scrie. Daniel Cristea-Enache, unul din cei mai importanti critici ai perioadei postdecembriste, il situeaza in virful ierarhiei noastre literare ("Cel mai bun poet al generatiei tinere"), iar Iulian Boldea, un alt critic important aparut in piesajul literar romanesc de azi, il socoteste pe Marius Ianus, fara rezerve, "o revelatie a ultimilor ani de poezie." La rindul sau, Mihai Iovanel, un critic nonconformist, adeptul unui limbaj destul de piparat pentru exegeza literara, vede in Marius Ianus un "lider scandalagiu si eficient al unei generatii de poeti aparute in preajma anului 2000. Unul dintre target-urile acestora a fost sa riciie cu zgomot machiajul gros cit o clatita de pe obrazul poeziei". Chiar daca expresia aceasta pare trintita un pic cam anapoda in text si-mi aduce aminte de Gogol (in momentul in care Cicicov, eroul din "Suflete moarte", descinde in orasul N.N., capitala de gubernie, observa unele fete care seamana cu samovarele, altele cu niste gogosi etc.; e posibil ca in spatele criticului sa se ascunda un un prozator inzestrat cu o pana acida), in esenta, observatia lui Iovanel e justa. Revolutia pe care au produs-o tinerii fracturisti in gubernia poeziei noastre s-ar putea rezuma la faptul ca ei refuza sa impodobeasca realitatea cu metafore stralucitoare, menite sa incinte ochiul sau urechea. Fracturistii par sa se adresez mai mult pipaitul si mirosului, decit auzului si vazului. Realitatea lor e dura. Trairea directa. Incercarea aceasta de-a decoji stratul de metafore de pe obrazul poeziei poate parea unora drept un act de sacrilegiu. Darimarea idolilor, dupa cum am mai spus si in alte articole, e insa o operatie necesara pentru sanatatea oricariei culturi. Fracturistii nu se multumesc, insa, numai cu "deconspirarea" realitatii. Decojind poezia de imagini, in locul stratului gros de tot felul de sulemeneli, unele folositoare, alte mai putin, ei aplica un al strat, inmuiat in propriul lor singe, in secretiile propriilor lor epiderme bintuite de tot felul de angoase. De aici si senzatia de salbaticie, de tipat visceral. De zbatere in gol, pe care o simtim citind poeziile lui Marius Ianus, Dan Sociu, Claudiu Komartin, Dimitrie Crudu, Constantin Acosmei, Stefan Bastovoi, Theodor Duna, Serban Axinte, Razvan Tupa, Elena Vadareanu etc... Pornind de la aceste premise, nu e de mirare ca Mircea Cartarescu, vorbind despre acelasi Marius Ianus, spune ca poetul "ne intoarce la vremea in care poezia nu era un joc cu margelele de sticla, ci o arma de persuasiune si cucerire". Nu stiu la ce arma se refera autorul "Orbitorului", cert e ca el rosteste un mare adevar privind poezia douamiista, si anume: aceasta poezie nu se adreseaza, in speta, unui cerc eclectic. Fiind de esenta viscerala, aceasta poezie poate fi rostita de la tribuna. Intr-o alta epoca, ea ar fi trebuit sa aiba un rol mobilizator. In epoca noastra de tranzitie, audienta ei e, insa, din pacate, limitata. Desigur, nu se poate trasa o linie de demarcatie intre lirica saizecista, saptezecista, optzecista si si cea a poetilor din ultima generatie. Sint linii de forta care se intersecteaza, trecind dintr-un cimp poetic in altul. In fond, granitele dintre o generatie si alta sint aleatorii. Sint noduri si semne unde poetii se intilnesc. 
Si acum, referitor la Marius Ianus: daca am incerca sa-i gasim neaparat o filiatie pe plaiurile noastre mioritice, atunci ar trebui sa ne gindim la poezia din tinerete a lui Geo Bogza, Geo Dumitrescu sau, ca sa fim mai aproape de noi, la Ioanid Romanescu, un "poet al uriasilor", la care, nu stiu din care motive, tinara generatie se raporteaza mai putin. Nu e vorba, desigur, de influente, ci de o anumita atitudine, in raspar, afisata fata de realitate. Pentru a fi inteles, voi apela la citeva citate: "Traiesc pe spinarea mea sar din mine/ am casa la aeroport/ beau aer, maninc aer, sint singur, ocolit/ ca stilpii cu emblema cap de mort...// Nevasta-mea viata isi scutura de mine covoarele...". Sau:" Timpitule, boule, baiatul lui Halabus cel nebun, bilbiitule/ cretinule, tu care gindesti/ intotdeauna nearticulat/ dai buzna peste oameni/ .../ ba spaima, ba tristete/ vino sa te sarut pe frunte/ fir-ai al dracului fericitule....". Am reprodus citeva versuri din "Singuratatea in doi" si din "Halabus",  poezii publicate de Romanescu la mijlocul anilor saizeci... Dupa cum se poate observa, avem de-a face cu o poezie frusta, nemachiata. De fapt, demachierea realitatii e un proces care tine mai degraba de temperament decit de un program poetic. De aceea, in cadrul unei generatii vom putea intilni tendinte diferite, opuse chiar. Unii demachieaza realitatea, altii vin si acopera poezia cu un strat de sulemeneli si mai gros decit cel dinainte, si totusi, prin acest proces, poezia nu pierde nimic din mesajul ei. Voi da un exemplu: Emil Brumaru, fata de care tinerii aproape au un cult, e un poet care foloseste din abundenta sulemeneaua literara. Pe cind Ioanid Romanescu, cu toata fronda afisata si limbajul frust, e impins mereu in conul de umbra... Sa fie la mijloc vorba de o receptare "capriciosa" ce se va regla in timp!?
Si acum voi reproduce un fragment din poezia lui Marius Ianus "Cel bun, cel rau, cel urit", publicata in recentul volum "Strumfii afara din fabrica", aparut in 2007 la Ed. Cartea Romaneasca: "Sint Marius Ianus, am petrecut 30 de ani/ in viata, iar acum merg pe bulevardul naclait de ploaie/ cu camasa lipita de piele. // De parca toalele mele ar inainta singure,/ pe trotuarul desfacut. Linga nimeni.// Ce am facut in 30 de ani? / Cine sint dupa 30 de ani de viata?/../ & nimic nu e sigur. femeile m-au iubit/ dupa ce am incetat sa le mai iubesc eu,/ dupa ce am inceput sa le tratez altfel -/ un exercitiu impotriva depresiei & ideilor goale,/ ghemuri de carne pirjolite in pat.// Sau proptite de pereti, ca slanina bunicului,/ sau direct pe covor/ niste gindaci mari/ care ofteaza.// Sint cel care inainteaza spre toalele mele, in care ceva/ inainteaza spre mine...". Marius Ianus nu e un poet monocord. In poezia sa intilnim deopotriva duritate, dar si tandrete. Marius cel bun, cel urit, cel rau e o combinatie stranie intre un Charlot filozof si un Hamlet vagabond, ale carui haine colinda pe strazile unui oras dezolant. In locul craniului, el tine in mina un omulet cu o teasta in forma de para, pe Oblio, care rataceste "prin padurile mintii" vrind sa se intoarca acasa, in camera bunicii, strajuita in fata de un castan ce seamana cu un vrajitor. Intoarcerea nu mai este posibila, padurea memoriei s-a transformat intr-un labirint. Bintuind pe "coridoarele Casei Scinteii/ cu o funie cenusie de speranta/ legata la git", Marius Ianus se intreaba: "Cine sint eu dupa 30 de ani de viata?". Si tot el isi raspunde: "30 de ani. 3 volume de versuri. 1 copil./ 37 de femei. 1 singura nevasta./ 3 tentative de sinucidere. plus o internare la psiho./ 100 de depresii. 10000 de remuscari./ 7 meserii. 20 de locuri de munca...". Ce altceva il asteapta in viitor, decit o dimineata frumoasa ca o cirpa fumeginda "azvirlita pe geam" si o alta statistica revelatoare a faptelor si gesturilor disperate, odata ce, de pe acum,  "citiva oameni batrini urca in autobuz/ cu sacosele pline de amintiri", vorbind despre "faptele de vitejie din birturi si gloria ravasita in paturi postume..".