Basarabia, acum

Meserie & moralitate

Ideea acesta a drepturilor pacientului, a relatiei sale cu medicul e recenta, in sensul ca am inceput s-o pronuntam (si, pe ici, pe colo, inca nesigur, cu sfiala novicelui, s-o discutam) de curind, mai mult fiindca da bine la imagine, este evropienesc si induce publicului un sentiment – macar ca vag – de democratie. Fie-mi insa ingaduit sa intreb cit de imperioasa e o asemenea discutie?

Carui orizont de asteptare raspunde ea? Ce nevoi (reale, nu imaginare) acopera? La un moment dat, a trecut prin ziare, televiziuni si diverse foruri (mai mult sau mai putin spilcuite!) tema traficului de persoane. „Nu va lasati traficate!", ne acostau lozincile, indiferent de sex si ora a zilei, de pe mari panouri publicitare, la intersectii, de pe micul ecran, din boxele cu reclama ale ziarelor - de pretutindeni. Interviuri, reportaje, editoriale, chiar piese de teatru, fara a mai trece in cont nesfirsitele ore de alocutiuni, interventii, precizari, replici - s-au declansat ca din senin. Unde pina atunci ne durea in cot, barbati de stat, gazetari, mahari mai mari sau mai mici, de soarta nefericitelor femei, dintr-o data, printr-o solidaritate neverosimila, intr-o disciplina de grup cu neputinta de imaginat, am inceput sa ne lamentam pe varii lungimi de unda, sa le deplingem destinul, sa-i infieram pe proxeneti, sa facem adica spectacol - doar-doar o intra la idee Bruxelles-ul cum ca, iata, boieri dumneavoastra, avem si noi mentalitati sincrone! Nu aveai insa nevoie de facultati grozave pentru a-ti da seama ca, de fapt, totul e o pura gargara, nefiind practic nimeni interesat de gravitatea problemei. Sint sigur ca daca Vestul ar fi alocat fonduri pentru glorificarea prostitutiei, aceleasi bocitoare s-ar fi repezit cu zel sa le valorifice, afectind spatii in pagina de tipar, timpi de antena, localuri pentru conferinte s.a.m.d.

La fel stau lucrurile si cu tema in discutie: relatia pacientului cu medicul, drepturile celui dintii, obligatiile celui din urma etc. Sa-mi fie cu iertare, dar mi se pare o perfecta vorba de claca. De veacuri cei doi s-au inteles de minune, si drept - pe de o parte -, si obligatiune - pe de cealalta - intrind in firea lucrurilor, subintelegindu-se. O morala asa-zicind naturala reglementa raporturile dintre cei in cauza. Medicul era calificat, cuviincios, saritor la nevoie, chiar plin de abnegatie, juramintul lui Hipocrate avind, in acele vremuri aurorale, greutatea si rigoarea unei legi. Pacientul, la rindu-i, il omenea dupa puteri...

Nu descriu o idila: vreau doar sa sugerez ca intre timp, dupa aproape douazeci ani de vajnica tranzitie spre inca nu se stie ce, domeniul sanatatii se reculege cu greu, ca dintr-o lunga si deloc fericita convalescenta. Mai intii taxele de intrare la medic, apoi controversatele polite de asigurare, situatia cind mergi la spital cu medicatia si rufaria de acasa, cind platesti asistenta pentru fiecare injectie (altminteri, e-he!) si cind, de fapt, iti pui chimirul la bataie pentru orice fleac, toate astea au deteriorat substantial firescul relatiei dintre cei doi termeni ai ecuatiei. Unde odinioara era aproape un confident, medicul este, acum, ce tristete, o instanta contabila, un tirgovet...

Sa ma fac totusi explicit, macar in finalul acestor rinduri. Nu pun la indoiala utilitatea reglementarii relatiei respective, cum se incearca la noi. Exista drepturi, dupa cum si obligatiuni, si toate cuvine-se respectate. Regret insa tehnicizarea excesiva, conditia aceasta rebarbativa in care sintem aruncati, acum si prin binecuvintare legala. Nu vreau sa vad in omul cu stetoscop un retetar; simt nevoia sa-l iau in dimensiunea lui umana si, in fond, ceea ce asteapta bolnavul de la tamaduitorul sau, intii si-ntii, este nu un pumn de pastile (platite tot din saracia sa!), ci o vorba calda, o atitudine intelegatoare, ceva, pina la urma, insesizabil, care face frumoasa intr-un sens inalt relatia dintre oameni. Pentru ca, spuneti-mi, va rog, cite parale face inalta calificare profesionala in lipsa unei tot atit de inalte calificari morale?...