Imi recomanda cineva o carte a unui autor din noua generatie de prozatori romani: Fantoma din moara, de Doina Rusti, scoasa la Polirom. O sa-ti placa, imi spune, are fir epic, nu e un text foarte experimental, are si multa  psihologie si, mai ales, e despre lumea la care tii atit, lumea satului. In plus, actiunea e plasata in perioada pe care o studiezi, ca psihosociolog.

Prima impresie: e chiar roman, spre deosebire de alte „romane" inghitite in ultimii ani; gasim aici personaje articulate, intriga, descrieri neinventate, realism crud, limbaj deloc fortat. Totul curge alert, ca viata deloc idilica a satului comunizat, cu colectiva lui, sefii lui, mari si mici, ierarhiile si dependentele economice, sociale si psihologice. Dupa ce facem cunostinta cu lumea satului colectivizat, in final sint plasate doua secvente din devenirea aceluiasi sat: jocul de rol, asezarea in status a unui invatator incurajat de scrisorile lui Spiru Haret si scena distrugerii (prin foc!) a acestei constructii sociale de catre „noua ordine", prin doi dintre reprezentantii sai, doi fosti elevi, acum fruntasi ai acestei lumi noi.

A doua constatare, coperta lui Radu Raileanu, cu care colaborez si eu (bine) la colectiile de psihologie, anunta aproape totul: moara parasita si fantoma zamislita de istoria ei recenta, dulapul in care se conserva delatiunile, foile razletite ale „scriitorilor" satului, atmosfera terifianta a unui univers inchis, care se mentine si se reproduce cu o inversunare pe care numai aceasta lume o poate sustine. Si culorile copertii, o combinatie care refuza bunul simt, pierdut de mult, rosu pe verde. Satul, traditional, acum strident, conservator, dar si dispus la toate compromisurile. Romania profunda, in varianta kitch-ului comunist, prelungit pina astazi.

Romanciera are un CV impresionant, nu numai prozatoare de succes, ci si specialista in „simbologie", autor a unor carti nonfictionale, in acest domeniu putin frecventat la noi. O mai recomanda si copilaria petrecuta intr-un sat din sudul tarii, „intr-o familie de invatatori care faceau eforturi mari sa supravietuiasca intr-o lume comunista". Invatator haretist, trei generatii de dascali, garantie de seriozitate. Pe coperta a patra, opiniile extrem de favorabile ale unor critici de succes, intre care si Dan C. Mihailescu.

Ignor evaluarile criticilor, las deoparte tentatia de a consulta dictionarele sale de simboluri si incerc o lectura in cheie psihosociologica. Satul traieste in doua registre, viata lui curge in doua suvoaie: pe scena publica, la vedere si intr-o zona ascunsa, de culise. Viata cotidiana ca un spectacol continuu (folosesc aici paradigma dramaturgica a lui Ervin Goffman, repezentantul interactionismului simbolic), relatii sociale institutionale, formale, agrementate de simpatiile si antipatiile personajelor reale, dar si o zona secreta, tainuita, ezoterica, cu drame colective sau individuale atroce. Toate personajele desfasoara interactiuni febrile in zone misterioase, camuflate prin discutii superficiale; au o viata tainica, oculta, sibilinica, mascata de statusuri oficiale si roluri psihosociale, dobindite pe cai diferite. Au un secret care le da forta sa supravietuiasca. Au stiinta mastii sociale, savureaza criptajul, sint initiate in cultul secretului. Iar toate acestea ca forme de aparare si de atac, actiuni care le conserva identitatea, le confera satisfactie si o stare de confort psihic, sentimentul de putere. Un complicat si subtil proces interactional, un joc socio-cognitiv al afirmarii personale si disimularilor.

Fiecare personaj este insotit, infasurat, controlat de o putere obscura si dominatoare, uneori eterica, mingiietoare, alteori devoratoare, distrugatoare. Iar practica delatiunii se conjuga cu voluptatea purtarii fantomei personale, semn al constringerii si sigurantei. Viata aceasta ascunsa semnifica nevoia intimitatii cu cei puternici, exprima dorinta construirii unui spatiu anti-desertic, e auto-protejare si fructul imaginar al expansiunii, nevoii de perfectionare, al initierii, auto-depasirii, puritatii. Delatiunea ca aspiratie de purificare, ce ironie a sortii!

Toti ascund cite ceva, mizind pe incapacitatea celorlalti de a descoperi secretul. Superficialitate, derizoriu si trairi adinci, dar secrete - aici e cheia cu care descifram schimbarea identitatii satului, supus prin colectivizare. Si aici e inventia, izvorita de cea de a doua profesiune a romancierei. Poarta cu totii - cu ei, in ei - pui zamisliti de fantoma ascunsa in moara parasita, simbol al vechiului regim, dar si scena a faradelegilor celor noi. Unii sint infasurati de o mantie, de o pelerina diafana, altii au doar un guler, un sal, o cingatoare, iar unul e strunit de un guster. Multi vad fuioare fumurii, altii simt doar o boare, o idee, o impresie. Mari si mici, importanti si insignifianti, oficiali expirind putere sau supusi neimportanti, cu totii sint stapiniti de o forta malefica ce actioneaza din umbra, uneori cruda, acaparatoare, alteori disimulata in iubit, concubin, protector calin.

Fantoma e simbolul fricii. A fricii acumulate dupa multe experiente terifiante, care s-a generalizat si domina acum totul - gind, atitudine, gest - modificind capacitatea de reactie a organismului. A declansat-o un cuvint, o umilinta,  o amenintare, o etichetare. Dar efectul ei se multiplica, caci este contagioasa, se propaga, fierbe, determina reactii patologice. Si-i atinge pe toti: pe cei marunti si supusi, pe micii zbiri responsabili de ceva, cum ar fi un sef de echipa, pe sefii ce par atotputernici, dar se tem de o putere de „sus", care-i urmareste si-i poate elimina cind nu se asteapta. Toti se tem de ceva, poarta frica cuibarita in suflet, se tem sa nu greseasca, sa nu devieze, sa nu supere; sint dominati de frica-fantoma care le zgreaptana trupul si sufletul, multiplicindu-le gesturile dezordonate, facindu-i sa se pindeasca unii pe altii, zi si noapte, sa-si macine neputinta.  Iar aceste suluri si fuioare fumurii se contopesc peste sat, acopera totul ca un abur cetos, contopesc, iau pe oameni prizonieri, ii string in menghina, le fac inimile sa se zbuciume de durere. Cind moara si crucea ei rosie, simbol al unei trecut individualizat, au fost puse la pamint, fantomele s-au raspindit, au coborit in sat. Se dusese si ultima nadejde.