Nobletea spiritului

Umanismul lui Riemen consta in faptul ca el devalueaza adevarul religios, dar exagereaza importanta adevarului cultural.

Nobletea spiritului: un ideal uitat (Bucuresti, 2008), scrisa de autorul olandez Rob Riemen, se vrea a fi o pledoarie pentru "umanism". O carte impotriva "relativismului" si "nihilismului". O pledoarie pentru "adevar". In realitate, cartea e o tirada impotriva "fundamentalismului" religios (crestin, mozaic si musulman) punctata de mici sageti suflate in directia stingii "relativiste" de un autor pitit in hatisul unei retorici atit de obscure, incit risca sa dea nastere la nihilism si relativism. In totul, Riemen imi aminteste de libertinii secolului al saptesprezecelea si de Voltaire, care batjocoreau crestinismul, dar nu de fata cu servitorii, pentru ca nu cumva acestia sa devina si ei atei si sa-si ucida, lipsiti de remuscari, stapinii.

In mod similar, umanismul lui Riemen consta in faptul ca el devalueaza adevarul religios, dar exagereaza importanta adevarului cultural. Cu alte cuvinte, Riemen eviscereaza adevarul aflat la indemina "maselor", care nu pot fi decit "fanatice" atunci cind pretind ca traiesc sau cunosc adevarul, dar consolideaza "adevarul" care justifica existenta si rolul "elitelor". "Adevarul" lui Riemen e unul la care nu au acces decit mandarinii pentru ca nu se "reveleaza", pilpiitor si vesnic schimbator, decit in cultura: "Nici un muritor nu va putea pretinde vreodata ca detine adevarul. Ortodoxia - teista sau ateista - devine fundamentalism atunci cind nu este respectat acest adevar esential. Lumea aflata in permanenta schimbare cere permanent noi forme de revelare a adevarului. Un alt cuvint pentru aceste forme este «cultura»".

Riemen il unge ca mare preot al acestei religii a culturii pe scriitorul german Thomas Mann. Mann e adus in fata publicului ca ilustrare a capacitatii "culturii" de a rezista barbariei si de a ramine vertical in vreme de cumpana. Barbaria la care se refera Riemen e mai ales barbaria de dreapta, nazista si McCarthy-ista. Thomas Mann s-a opus nazismului in numele "umanismului" invocat, arata Riemen, de editorul lui Mann, Bermann Fischer. Doi dintre copiii lui Mann, Klaus si Erika, au fost urmariti de FBI si haituiti de "isteria maccarthysta" pentru "antifascism prematur". Sub mina usoara a lui Riemen, familia Mann e redusa astfel, din citeva lantetari, la statutul de basorelief funerar etrusc, de o demnitate vida, ilustrind perfect "nobletea spiritului" care ar face posibila si chiar de dorit eradicarea "scandalului Intruparii".

Dar, daca ar fi sa urmam exemplul lui Paul Johnson, a carui carte demitizanta despre "intelectuali" se bucura de mare succes printre mandarinii valahi, ar trebui sa recunoastem ca, in realitate, viata lui Thomas Mann si a familiei sale nu e tocmai cea mai buna ilustrare a "nobletii spiritului". Pozitia lui Mann fata de regimul nazist a ramas ambigua pina in 1936. Pina in acel an, in conditiile in care cartile indezirabililor erau arse pe rug, cartile lui au continuat sa fie publicate in Germania si Mann, stramutat prudent in Elvetia, a continuat sa-si primeasca drepturile de autor. Editorul lui Mann, Bermann Fischer, a fost acuzat de emigratia germana, si de Erika si Klaus Mann, de a fi unul din protejatii evrei ai lui Goebbels. Pina in 1936, Thomas Mann s-a dezis public de orice proiect de publicatie antinazista in care au aincercat sa-l implice copiii sai, Klaus si Erika. Relatia lui Thomas Mann cu copiii sai a fost una extrem de complicata printre altele si datorita pornirilor incestuoase (sublimate diaristic) ale lui Mann, "indragostit" de fiul sau Klaus. Klaus, Golo si Erika Mann au avut si ei o viata personala sinuoasa. Klaus si Michael s-au sinucis. Dupa razboi, Thomas Mann a denuntat "antibolsevismul". Viata familiei Mann, asa cum e ea documentata in biografiile unor Andrea Weiss sau Hermann Kurzke, e mult mai tragica si scoate la lumina resorturi sufletesti mult mai profunde decit "umanismul" clorotic al lui Riemen.

De fapt, citind povestea ispitelor, cedarilor si zbuciumului sufletesc al lui Thomas Mann, mi-am amintit de un alt personaj al Germaniei acelor ani. Mi-am amintit de Dietrich Bonhoeffer, pastorul luteran executat de nazisti in 1945 pentru implicare in atentatul lui Von Stauffenberg asupra lui Hitler. Intr-una din filele carnetelor sale de inchisoare, Bonhoeffer denunta vacuitatea "umanismului" ca punct de sprijin in momente de mare presiune istorica: "Cine se tine tare? Doar omul a carui ultima masura nu e ratiunea sa, principiile sale, constiinta sa, libertatea sa sau virtutea sa, doar omul care e gata sa sacrifice toate acestea cind e chemat la actiune fara preget si responsabila in virtutea credintei si a exclusivei sale ascultari de Dumnezeu".

Dumnezeul lui Bonhoeffer e o persoana. De aceea, adevarul lui Bonhoeffer nu e un "ideal", ci realitate. Ca atare, judecat cu masura lui Riemen, Bonhoeffer e un "fundamentalist". Dar intre crestinul Bonhoeffer si umanistul Mann, Bonhoeffer e cel care s-a tinut tare in vreme de urgie. Deci temelia sa e mai solida decit "umanismul", si exact acea temelie au vrut sa o distruga si nazistii, si comunistii. Lucru pe care probabil voia sa-l indice si Thomas Mann atunci cind spunea, intr-un discurs radiofonic din 1940, ca: "Macelarirea evreilor e doar semnalul de inceput al unei ofensive generale impotriva temeliilor crestinismului".

O ofensiva care astazi se duce, fara violenta anilor '30-'50, tot in numele "progresului", "culturii" si "civilizatiei".