Nu pictez! Nu maninc broaste testoase vii! Nu am harem!

Recunosc si ma spasesc: am zdranganit, in tineretile mele hippioate, la chitara, am scris si poezele (pe care vechii prieteni sper sa le fi uitat), am scris si proza, am tinut multa vreme jurnal, am facut epigrame (chiar ma pricepeam), dar de pictat - asta nu mi-a trecut prin cap pina acum.

Astazi aveam de gind sa va povestesc despre cum am fost eu in Francia cu ajutorul unei carti semnate de Val Gheorghiu, dar amin subiectul pentru saptamina viitoare, pentru ca simt ca am o tinichea agatata de coada si ma agaseaza zgomotul ei. Despe ce este vorba?

De vreo doua saptamini sint tinta unor glume amicale pe care o vreme nu le-am inteles. Cineva, care ma tot suna saptaminal de aproape doi ani, doar-doar m-o convinge sa scriu ceva despre o carte, se arata surprins ca eu as avea si talent la pictura; un amic aduce vorba despre acelasi lucru si, la protestele mele confuze, ma bate pe umar si-mi spune: "Lasa, nu fi modest!". Cunoasteti genul acesta de replica autoritara, desi aparent blinda, care vrea sa spuna, orice ai obiecta: "Stim noi mai bine...". O colega se ofera sa ma verniseze. Primesc chiar si un cadou, un fel de toc, cu niste penite subtiri si lunguiete, plus o calimara cu tus. Am impresia ca cineva s-a rupt de mine, ca intr-o proza a lui Borges, ca imi poarta abuziv numele si pozeaza, in tirg, ca pictor. Bine, as putea eu oricind replica, am, la urma urmelor, un frate geaman, de ce as fi eu responsabil de ce face el? Poate l-a apucat pasiunea pentru sevalet. In drum spre Bucuresti, la miezul noptii, o colega imi dezleaga misterul: a aparut in "Adevarul de seara" un articol in care scrie mare, negru pe alb, ca eu as cam picta... Eu am ratat numarul cu pricina. Si, ca sa nu mai incapa nici un dubiu, el este insotit si de o poza care atesta talentul meu tinut, atita vreme, secret. Atit de secret, ca nici eu nu aflasem nimic despre el.

Totul se lumineaza: acum imi amintesc, cu citeva sptamini in urma, am avut o agreabila intilnire, in libraria-cafenea "Avantgarde", cu o distinsa jurnalista, care m-a intrebat de una, de alta, pentru a umple ultima pagina a amintitului cotidian. I-am spus tot ce am crezut ca ar putea-o interesa. I-am trimis si unele texte din care ar fi putut extrage orice informatii ar fi fost necesare (ceea ce a si facut). Nicaieri, dar nicaieri, nici macar in gluma, nu am pomenit de faptul ca as picta. Cum as fi putut sa o fac? La o adica, pot sa spun acum cu mina pe inima: atunci cind ma jucam cu plozii nasului meu, de vreo 4-5 ani, nimeni nu ar fi putut distinge desenele lor de al meu. Am doua miini stingi, nu sint in stare sa desenez peste nivelul unui prescolar. Culorile le-as putea potrivi cum le potriveste o mita care a devenit vedeta pentru ca dadea cu labutele prin culori si dupa aceea alerga peste canava. Adica strict arbitrar. Dar nu fac nici macar asta. Si, ca sa imi duc gindul pina la capat, cred ca am suficient discernamint inciat sa ma tin departe de astfel de tentatii: nu imi plac diletantii, amatorii. Asa, duminica, si eu joc fotbal si nu ma dau, pentru atita lucru, fotbalist. Bun, dar eu nici macar din curiozitate nu am tinut vreodata in mina un penel (exceptie: cind mi s-a facut poza de alaturi). Am fost prin multe muzee europene, am rasfoit sute de albume, cred ca sint bine orientat, ca sa spun asa, in domeniu, dar atita tot. Am ramas mereu un biet si pasionat spectator. Recunosc si ma spasesc: am zdranganit, in tineretile mele hippioate, la chitara, am scris si poezele (pe care vechii prieteni sper sa le fi uitat), am scris si proza, am tinut multa vreme jurnal, am facut epigrame (chiar ma pricepeam), dar de pictat - asta nu mi-a trecut prin cap pina acum.

Si totusi, de unde incurcatura? Titlul de pe ultima pagina a "Adevarului de seara" nu lasa nici un dubiu: Bogdan-Mihai Cretu, criticul literar pasionat de pictura. Ei, asta o recunosc oricind: de pictura, dar nu de pictat. Trec peste faptul ca niciodata nu am semnat cu ambele prenume si ca ziaristul care a fixat titlul portretului m-a apelat ca la starea civila. Dar citeva rinduri mai jos citesc: "Tinarul cocheteaza si cu sevaletul". Asa care va sa zica, "cochetez"... E ca si cum as coase goblenuri: in timpul liber, cind nu am ce face, ca sa ma linistesc, "cochetez"... Si, ca suprema dovada, poza pe care o alatur articolului de fata. Pe care, ce e drept, eu am trimis-o, dar nu cu gindul de a induce lumea in eroare, ci din amuzament. Sa ma explic. Nu imi place sa trimit poze serioase cind mi se cer. Nu imi place, de altfel, nici ipostaza de tinta a unui portret ori interviu: riscul este ca cei care te iau in serios sa piarda simtul realitatii. De aceea am tot protestat: nu ma recunosc in ipostaza de critic literar, e doar o fata a mea. Prin urmare, cind mi s-au cerut fotografii, am trimis mai multe, intr-o serie vizibil "neserioasa". Asta e, am eu o latura histrionica pe care nu am de gind sa o tin sub papuc. Am mai trimis, revin, o poza in care tineam, intr-o ipostaza hamletiana, un craniu in mina, o alta in care ma faceam ca musc, ca dintr-un sandwich, dintr-o biata broasca testoasa (vie!), o alta in care trageam din narghilea, inconjurat de vreo patru "cadine" (de fapt, distinse prietene, poete, traducatoare etc.), intr-un bar din Istanbul. Si, in fine, buclucasa poza in care, intr-o maniera, spun eu, ostenativ teatrala, ma reped la un sevalet. Ma aflam, din cite imi amintesc, in casa memoriala a pictorului Eugen Popa din Savirsin. Eram plouat (la propriu) si-mi luasem o mina... "serioasa". Culorile de pe paleta sint vizibil uscate, eu port o geaca si am atirnata pe umar o gentuta... Exact asa imi imaginez ca lucreaza pictorii. Atunci cind nu sint preocupati sa priveasca inspre obiectiv. Pe butonul apratului a apasat amicul Serban Axinte; i-am intors serviciul, de altfel. Prin urmare, daca eu sint pictor, si Serban Axinte este pictor.

In rest, nu am ce sa reprosez portretului cu pricina; dar am tinut sa dezamorsez confuzia. Nu de alta, dar ce ma fac daca, de acum inainte, cutare poetesa, in loc sa-mi ofere o carte, cu gindul de a scrie despre ea, doreste sa-mi pozeze? Si mai am o consolare: bine ca cei care au dat titlul articolului nu s-au gindit ca as cocheta cu alte preocupari macabre ori macar stranii: ca ma joc cu cranii, ca infulec broaste testoase vii sau ca sint poligam, convertit la islamism si ca am un harem. Abia atunci as fi avut probleme. Nu de alta, dar e greu de intretinut.