Plagiate si plagiatori

Obraznicia ramine arma prin excelenta a hotului intelectual din Romania. Desi neocrotit de lege, el sta totusi, in continuare, ghemuit in carapacea suspectei indiferente a factorilor de decizie. Daca e zgindarit, iese la atac cu insolenta, exploatind decenta celorlalti, asa cum, in fond, a facut si atunci cind a expropriat, fara menajamente, munca si creatia altcuiva.

Societatea civila si presa din Romania scot, periodic, la iveala, cu mult tam-tam, plagiatele unor "somitati" culturale, academice sau politice. Avem chiar o lege a dreptului de autor, exista, de asemenea, reglementari explicite in privinta furtului intelectual de orice natura, reglementari acordate la rigorile sistemului euro-american. In plus, stim prea bine ca, in Europa, dar mai ales in America, aceste rigori ating severitati extreme, atunci cind sint aplicate (si sint aplicate foarte consecvent!). Ele merg pina la distrugeri de cariere, exmatriculari pe viata din sistemul universitar (cind plagiatorii vin din tagma studenteasca) si stigmat etern pus pe personalitatea individului incriminat. Pare dur, insa, sa recunoastem, crima de plagiat reprezinta una dintre cele mai mari meschinarii din istoria umanitatii. Furtul material poate fi uneori motivat de nevoi vitale sau, in cazul mai rau, de lacomie patologica, avind, prin urmare, macar partial, o justificare naturala. In contrast, departe de a se intemeia pe necesitati absolute, furtul intelectual nu face decit sa reflecte trasaturile cele mai josnice ale rasei umane: invidie reprimata (pentru calitatile profesionale ale victimei), orgoliu nemasurat (iesit din dorinta de ascensiune fara scrupule) si ipocrizie (bazata pe minciuna si disimulare). Hotul intelectual trebuie pedepsit neconditionat, nu atit din fascinatie talionica (anihilarea vinovatului cu orice pret), cit din spirit profilactic. Oamenii si, in primul rind, tinerii au datoria sa inteleaga valoarea (adesea inestimabila) a proprietatii intelectuale, ce trece dincolo de barierele temporale (spre deosebire de avutul material, sortit perisabilitatii, aidoma oricarei comoditati imediate). O comunitate fara un astfel de reper axiologic este expusa, mai devreme sau mai tirziu, pericolului sucombarii.

Totusi, in mod paradoxal, in pofida existentei amintitelor legi, Romania nu ia deocamdata in serios problema plagiatelor (atit de raspindite), preferind ambiguitatea decizionala atunci cind o noua "copiuta" academica ajunge sa fie descoperita. Expertii si, eventual, jurnalistii arata cu degetul, se fac ironii, se consuma tone de cerneala, dar, in esenta, nu se intimpla nimic semnificativ. Auzim, e drept, din cind in cind, despre cite o demisie ("de onoare" - sic!) din invatamint ori chiar despre o asa-zisa "degradare" profesionala a vinovatului. Toate sint insa de ochii lumii, intrucit "cadrul" e rapid "reciclat" si impins spre noi culmi de prosperitate sociala. Mai curind, asistam la spectacole neverosimile in care - cu o nonsalanta de-a dreptul de invidiat - plagiatorul ofera "explicatii" virulente vizavi de furtul sau, explicatii strigatoare la cer, sfidatoare si insultatoare pentru intreaga opinie publica. L-ati auzit, cred, pe domnul Beuran - fostul ministru PSD al Sanatatii - cum spunea, cu ani in urma, sigur pe el, ca a primit acordul nu stiu carei edituri occidentale sa reproduca ad litteram, in tara noastra, lucrarile de medicina ale unor specialisti americani. Daca dl. Beuran ne-ar fi facut atunci pe toti idioti, adaugind "bravos natiune, mersi popor!", am fi fost mai putin jigniti, ca spectatori ai penibilului show. Si copiii stiu ca asemenea acorduri se dau numai cind e vorba despre traducerile cartilor straine - prevazute cu copyright, titlul original si numele autorilor pe coperta. "Reproducerile" d-lui Beuran nu contineau nici o referire la specialistii americani, ci doar numele sau si al colaboratorilor domniei-sale. Revoltat si usor arogant - cum sta, de altfel, bine unui virf al medicinei -, dl. fost  ministru a mizat, la vremea aceea,  pe obisnuita confuzie decizionala (repet, nu si legala!), aruncind praf in ochii lumii si continuindu-si netulburat activitatea de oficial al Guvernului.

Obraznicia ramine arma prin excelenta a hotului intelectual din Romania. Desi neocrotit de lege, el sta totusi, in continuare, ghemuit in carapacea suspectei indiferente a factorilor de decizie. Daca e zgindarit, iese la atac cu insolenta, exploatind decenta celorlalti, asa cum, in fond, a facut si atunci cind a expropriat, fara menajamente, munca si creatia altcuiva. Cine nu ma crede, sa asculte cu atentie urmatoarea intimplare, complet autentica, petrecuta in patria noastra contemporana. Cunoscutul profesor bucurestean si distins anglist Adrian Nicolescu (actualmente pensionar) a descoperit intr-o buna zi, din intimplare, in vitrina unei librarii din Capitala, propria sa carte - Keep Up Your English/Sa invatam englezeste - editata (recent) in conditii de lux. Pentru necunoscatori, sa precizez faptul ca volumul in discutie este un manual de baza al studentilor de limba engleza, el constituind o temelie lingvistica pentru multe generatii de invatacei. Dl. Nicolescu, surprins de descoperire (bineinteles ca omul nu fusese solicitat in vreun fel sa-si dea acordul pentru republicarea cartii sale), afla adresa editurii, merge la director si zice, probabil cu oarecare nesiguranta (determinata de soc): "Eu sint Adrian Nicolescu, autorul cartii pe care tocmai ati tiparit-o!". "Nu mai spune, coane", replica boss-ul in stil prezidential. "Mata stii citi Adrieni Nicolesti sint in tara asta? Demonstreaza ca esti chiar Adrian Nicolescu, ala de a scris cartea si dupa aia sa vii la mine cu pretentii". In fata incredibilei atitudini manifestate de exemplarul speciei homo beuranus, batrinul profesor a avut o sumbra revelatie (confirmata, ulterior, si de juristi): intr-un eventual proces cu editura, probele lui ar fi fost vagi, ducind, daca nu la pierderea propriu-zisa a disputei, cu siguranta la tergiversari juridice, costisitoare si epuizante (editura care a publicat prima varianta a textului nu mai exista, redactorii ei sint disparuti ori batrini si bolnavi, iar vechile contracte s-au pierdut, chiar si manuscrisul original fiind distrus sau ratacit printr-o arhiva). Ca atare, victimei nu i-a ramas decit sa se retraga umilita intr-un colt si sa lase obraznicia sa zburde in voie.

Concluzia? Iat-o: uneori, ma bucur ca ma cheama Cutitaru.