Portretul legionar al criticului la tinerete

Nu sint deloc de acord cu ceea ce s-a petrecut in anii din urma: ne-am napustit, ca taunii, asupra unor intelectuali care au avut aceste optiuni politice in anii '30-'40, mutindu-i in boxa acuzatilor pe Cioran, Eliade, Nae Ionescu etc., de parca, dupa 45 de ani de comunism, urgenta o reprezenta procesul legionarismului, nu al nenorocirii abia incheiate.

Cum am o slabicuiune pentru scrisul atit de senzual si de patimas al lui Ion Negoitescu, am infulecat pe nemestecate un volum care aduna cam toata publicistica sa din prima junete, intitulat, de editoarea Lelia Nicolescu, De la „elanul juvenil" la „visatul Euphorion". Pacatele tineretii sale nu sint doar de natura recunoscutei sale preferinte pentru sexul putin mai frumos decit dracul, ci si unele care tin de un elan naiv, dar tocmai de aceea sarmant, care nu l-a parasit nici la maturizare.

Paradoxal este ca, daca in publicistica literara Ion Negoitescu se dovedeste a fi un oponent constant al subminarii literaturii de catre imperativele politice de coloratura nationalista, in cea politica el ia entuziast partea miscarii legionare, care tocmai pe o astfel de platforma ideologica isi sprijinea demersul. Oricum, articolele cu pricina ne arata ca implicarea scriitorului a fost ceva mai intensa decit lasa paginile memorialistice sa se intrevada. In Straja dragonilor, scriitorul are tendinta de a minimaliza activitatea sa propagandistica: „Iata-ma deci nu numai student, ci si legionar, in camasa verde, cu diagonala neagra si pantaloni negri infundati in cizmele ca smoala, marsaluind ca militarii in formatie, ziua pe strazile Sibiului, noaptea pe soseaua ce duce de la Sibiu la Turnu-Rosu. Condeiul meu nu putea acum ramine strain de aceasta activitate invioratoare. Am publicat vreo doua articole fulminante in ziarul legionar local". Exista, nu mai incape vorba, o nuanta de ridicol in aceasta poza resuscitata de memoria poate selectiva a autorului; cert este insa ca el a scris mai mult de „vreo doua articole", in care se arata destul de prins de flama cauzei legionare. A le discuta, fie si succint, mi se pare important. Asta mai intii din respect pentru adevar, apoi pentru a incerca sa gasim si explicatia acestei adeziuni patimase. Bineinteles, nu e nimic acuzator aici, ci doar nevoia unei limpeziri a unei legende, caci ipostaza lui Nego defilind tantos in harnasament legionar s-a pastrat, de pilda, in epistolarul lui Ion D. Sirbu. De altfel, nu sint deloc de acord cu ceea ce s-a petrecut in anii din urma: ne-am napustit, ca taunii, asupra unor intelectuali care au avut aceste optiuni politice in anii '30-'40, mutindu-i in boxa acuzatilor pe Cioran, Eliade, Nae Ionescu etc., de parca, dupa 45 de ani de comunism, urgenta o reprezenta procesul legionarismului, nu al nenorocirii abia incheiate. In fine, sa vedem cum stau lucrurile...

Un lucru trebuie precizat mai intii: aceste articole Ion Negoitescu le scrie la virsta de 19-20 de ani. Putin dupa aceea fireste ca se dezice, amuzat, de toata povestea. Deocamdata compune adevarate imnuri „biruintei legionare", careia ii descopera radacini... tracice. Moartea ar fi nota acestei purificari victorioase a sufletului romanesc, astfel incit „Romania legionara e incheierea - intr-un fel - a unui proces istoric de ramificatie, in adincime, multimilenara". Dupa aceasta acreditare abuziva, concluzia, exaltata, nu are cum sa intirzie: „Moartea legionara inseamna invierea lui Hristos in om. Legiunea s-a intruchipat in Corneliu Codreanu, ideal suprem, concret si mitic. In adevar, Legiunea a existat neintrerupt in istoria Neamului romanesc. Ea a fost acea continua cristalizare a mostenirii tracice: moartea". Deocamdata aceste pledoarii se pastreaza in linia unui lirism inflacarat, lipsit de discernamint si de viziune politica. Oricum, sinceritatea junelui student nu poate fi pusa la indoiala, caci nu e vorba de oportunism aici, ci doar de neputinta de a intelege pericolul unei doctrine extremiste. Elogiul Conducatorului tine si el de aceeasi viziune inca romantica asupra lumii, la o virsta cind marile iluzii par inca tangibile.

Doi ani mai tirziu, Nego se arata incintat de destinul Romaniei, care, iata, deja face istoria, nu doar o suporta, dupa cum sustinea burzuluitul cu program Cioran. De data aceasta tinarul scriitor chiar credea in sansele noastre de a stabili regulile in estul continentului si de a ne reintregi teritoriile. In fond, cine il poate acuza ca a fost credul? Au patit-o minti mult mai coapte. „In Sud-Estul Europei (...), afirma el, Romania va prelua conducerea acestei parti de continent, fiindca reprezinta aici un popor hotarit ca prin orice jertfa sa-si deschida perspective luminoase. Campania din Rasarit este in primul rind opera armatelor germane si romane, opera celor doi capi ai oastei europene: Cancelarul Aldolf Hitler si Maresalul Antonescu. In adevar, victoria impotriva bolsevismului va fi asigurata de aceleasi doua forte militare care au inceput acest razboi de Rasarit: Germania si Romania". E limpede, in aceasta alianta Negoitescu vedea marea sansa a Romaniei de a-si cistiga independenta si autoritatea: „Nadejdile unui mare viitor ce ne asteapta dupa sfirsitul luptei sint mai indreptatite ca oricind", se avinta el, conchizind increzator: „Avind, in Germania, cea mai glorioasa armata a continentului, noi vom continua sa fim puterea militara de pavaza a portilor Rasaritului". Alunec si eu in aceeasi naivitate si ma intreb cum ar fi aratat soarta Romaniei daca ar fi ramas de partea unei Germanii cistigatoare a razboiului mondial? Oare mai rau decit a fost s-ar fi putut?

Sigur ca e destula imaturitate in aceasta adeziune aprinsa, dar este si multa onestitate: temperamentul nu ii permitea lui Nego sa nu se amestece, sa nu-si spuna, raspicat, punctul de vedere. A tras destul dupa aceea pentru aceste „pacate ale tineretii". Cum iese din legionarism? In stilul caracteristic: isi vinde, demonstrativ, cizmele si, cu banii obtinuti, editeaza Povestea trista a lui Ramon Ocg, carte in care satiriza ideologia fascista, cu toate abuzurile ei.