Este evident ca presedintele Traian Basescu doreste ca Romania sa participe la forta internationala care va fi desfasurata in Liban, in baza recentei Rezolutii 1701 a Consiliului de Securitate ONU. Forta multinationala suplimentara va intari efectivele UNIFIL (Forta Interimara ONU in Liban) si, totodata, va beneficia de un mandat mult mai cuprinzator, in zona-tampon delimitata. Plasarea ei sub comanda franceza si participarea unor contingente din mai multe state NATO ii vor conferi, desigur, mai multa greutate. Insa nu exista nici o obligatie de solidaritate din partea Romaniei sau a vreunui alt membru NATO, totul fiind o chestiune de raporturi bilaterale. Aceasta nu inseamna, insa, ca participarea noastra la acest demers ar fi lipsita de semnificatii.
In primul rind, factorii politici de la Bucuresti pot lua in calcul stadiul actual al raporturilor franco-romane, mai ales in contextul apropiatului sommet al francofoniei, gazduit de tara noastra. Au existat destule surse de tensiune in raporturile bilaterale, in ultimii ani, a caror eliminare a implicat anumite eforturi (nu doar la Bucuresti, ci si la Paris). Se stie ca Franta a fost coautorul rezolutiei, alaturi de Statele Unite, si ca exista un puternic interes francez pentru succesul acestei misiuni. Motivatiile guvernului de la Paris sint mai putin importante pentru noi, acum. Insa Romania are o foarte buna ocazie sa demonstreze Frantei ca se poate conta pe ea.
Anvergura politica a operatiunii este sugerata si de intentia Germaniei de a participa cu trupe, ceea ce ar aduce, pentru prima data, soldati germani in apropierea statului Israel. In presa internationala s-a speculat deja ca guvernul de la Ierusalim priveste cu un anumit scepticism aceasta prezenta, astfel incit s-ar putea ca militarii germani sa fie desfasurati nu in sud, ci in nordul Libanului, la granita cu Siria, pentru a garanta intreruperea livrarilor siriene de arme pentru Hezbollah. Oricare ar fi decizia finala, implicarea guvernului de la Bonn, ca si a altor guverne din NATO si UE, demonstreaza ca Occidentul nu doreste ca noul UNIFIL sa ramina entitatea neputincioasa de pina acum. Si din acest punct de vedere, o eventuala oferta de participare ar conferi Romaniei un plus de prestigiu in politica sa externa.
Mai exista si alte argumente de natura politica in favoarea participarii romanesti, pe care atit presedintele Basescu, cit si guvernul le cunosc foarte bine. In esenta, ele pot fi subsumate dorintei Romaniei de a fi un furnizor de securitate pe plan international, iar acest obiectiv nu poate fi atins doar prin organizarea de seminarii, ci e nevoie de implicare directa, de asumare de riscuri. Intrebarea pe care si-o pun, indiscutabil, liderii de la Bucuresti este daca nu cumva riscurile militare sint prea mari, prin comparatie cu beneficiile politice anticipate.
Atunci cind s-a referit pentru prima data la eventualitatea trimiterii de trupe romane, Traian Basescu nu anticipa corect rezultatul ostilitatilor. Mizind, asemenea majoritatii liderilor politici si analistilor, pe o victorie mai convingatoare a Israelului, el intrevedea un context diferit al desfasurarii fortei internationale. Gherilele Hezbollah ar fi fost serios incapacitate, iar dezarmarea lor - mai facila. Fortele guvernului libanez - alcatuite in principal din sunniti si crestini - nu ar fi avut probleme in procesul de dezarmare a gherilelor siite. Militarii UNIFIL ar fi urmat sa joace mai degraba un rol de supraveghere, fara riscuri majore de angrenare in conflicte punctuale cu Hezbollah. Si, nu in ultimul rind, populatia locala ar fi urmat sa izoleze si sa exercite presiuni asupra gherilelor, facilitind astfel misiunea guvernului libanez si a UNIFIL.
Acest scenariu nu s-a concretizat. Strategia israeliana a fost neconvingatoare - unii analisti politici si militari o considera de-a dreptul eronata. Intre Israel si Hezbollah scorul a fost mai degraba egal, iar daca totusi contabilizam o victorie israeliana, atunci este una "la puncte", nu prin knock-out. Politic, insa, Hezbollah iese intarita, cel putin pe plan local. Populatia civila din sud nu s-a intors impotriva Hezbollah, iar liderii acesteia nu par a lua in serios eventualitatea dezarmarii.
Asadar, presupunind ca armistitiul va rezista si, in final, forta internationala va fi desfasurata, ea trebuie sa fie pregatita inclusiv pentru confruntari cu militiile siite. Comandantii militari romani trebuie sa evalueze gradul de pregatire al trupelor romane pentru o astfel de misiune, ca, de altfel, si pentru celelalte activitati subsumate mandatului ONU.
Este de asteptat ca raspunsul comandantilor sa fie unul pozitiv. Se stie, de asemenea, ca implicarea peste hotare este sustinuta de armata, ca institutie, in primul rind din motive de prestigiu profesional. Insa o decizie de o asemenea importanta trebuie sa parcurga toate etapele, formale si informale, de analiza. Oamenii politici isi asuma, ulterior, responsabilitatea - iar in acest caz, Traian Basescu pare mai nerabdator ca niciodata.