Rousseau si "sclavii fericiti"

Inteles astfel, ca filosof al libertatii, ca filosof pentru care libertatea e legata indisolubil de dreptate pentru ca e legata de ordinea in care libertatea noastra are sens si realitate, intelegem de ce Rousseau nu a fost niciodata pe placul papusarilor.

Asa cum am aratat in articolul de saptamina trecuta, in scrisul lui Rousseau exista un potential conservator necunoscut in Romania, unde o generatie spontanee de ideologi neoliberali a imbratisat cele mai obosite clisee ale Razboiului Rece si l-a citit pe Rousseau in cheie "totalitara", ca pe "cel mai sinistru si cel mai formidabil inamic al libertatii din intreaga istorie a lumii moderne", dupa cum il numea Isaiah Berlin. Si totusi, in afara de ungherele igrasioase in care istoriografia a stat la ora lui Lester Crocker sau Jacob Talmon, sau prin care ideologi de inchiriat il citeaza pe Hayek/Marx/Arendt/Toma d'Aquino (ma rog, ce se cere) in legatura cu orice, lectura lui Rousseau s-a diversificat mult in ultimele decenii. Mergind inapoi la surse, s-a redescoperit un Rousseau partizan al "ideologiei nobiliare" (Gordon H. McNeil, Renato Galliani, Roger Barny), un Rousseau patriot, legat de Geneva, orasul sau natal, si luptind pentru restabilirea "libertatilor si drepturilor burghezilor" din acea republica (Helena Rosenblatt), un Rousseau precursor si inspirator al prudentei constitutionale, al sistemului de "checks and balances" pus in miscare cu atit de mult succes de Constitutia americana (Willmoore Kendall, Mads Qvortrup), un Rousseau ale carui scrieri au avut o influenta profunda asupra teoriilor lui Adam Smith, ale carui premise rousseauiste, civic-republicane, nu au nimic in comun cu ceea ce sustin adeptii capitalismului financiar si globalismului corporat multicultural de astazi (Pierre Force), sau un Rousseau (neo)conservator, cel mai sagace critic al "despotismului soft" al "elitelor", al culturii manipularii si vesnicei inventii de sine si de altii produse de societatile dezradacinate (Allan Bloom, Paul Rahe).

Toate aceste lecturi ma indreptatesc sa afirm ca, in interiorul paradigmei corporatist-seculare in care functionam, o paradigma pentru care speculatia dogmatica nu poate fi niciodata combatuta ca "erezie", ci doar celebrata ca "diversitate", Rousseau nu poate fi considerat un "inamic al libertatii". Din contra, afimatia sa conform careia "omul s-a nascut liber dar e pretutindeni in lanturi" e mai folositoare "libertatilor si drepturilor (mic-)burgheze" ca oricind, mai ales daca o punem in contextul intregii opere a lui Rousseau si a platonismului ei subiacent, scos la lumina de David Lay Williams, ucenic al lui Patrick Riley si al lui T.K. Seung, in excelenta monografie Rousseau's Platonic Enlightenment (Pennsylvania State University Press, 2007).

Williams observa, pe buna dreptate, ca "lanturile" de care vorbeste Rousseau sint luate din panoplia platoniciana, mai precis din chiar mitul pesterii. In acest mit, Platon descrie un grup de oameni prinsi de peretii unei pesteri cu lanturi la picioare si la git astfel incit "sa-si tina capul nemiscat intreaga lor viata". Prizonierii nu pot privi decit drept inainte, la umbrele proiectate pe peretele din fata lor. In timp, prizonierii ajung sa creada ca acele umbre sint chiar realitatea. De asemenea, ajung chiar sa-si iubeasca lanturile, devin niste "sclavi fericitI", refuza mina intinsa de cei care, reusind sa evadeze la lumina, se intorc ca sa-si elibereze semenii inlantuiti. Lanturile de care vorbeste Rousseau sint lanturile a ceea ce Platon considera a fi, din punct de vedere educational, ignoranta, din punct de vedere metafizic, "opinii", aparente, iluzii, "umbre" ale adevarului, iar din punct de vedere politic, tiranie. Astfel, la Rousseau, ca si la Platon, tirania politica e legata de minciuna, de cenzura, de incercarea de a contraface adevarul. In slujba despotului se afla "proiectionistii" umbrelor, "elita", filosofii.

De aceea, dupa cum am spus, Rousseau nu poate fi considerat parintele ideologilor, al intelectualilor descrisi de Johnson in cartea sa. Pentru ca, din punctul de vedere al lui Rousseau, intelectualii vremii sale erau niste "sofisti" (asa ii si numeste), niste oameni interesati nu in cautarea adevarului, si in trairea lui odata ce l-au aflat, ci in negustoria de "opinii", in inmultirea umbrelor pe peretii pesterii, in inflatia de semne fara acoperire ontologica, a banilor fara acoperire in aur. Ca si Platon, Rousseau credea in existenta unei ordini transcendente. Justitia e readucerea la aceasta ordine. Negarea acestei ordini transcendente de catre filosofi, masluirea criteriilor, predicarea "valorilor" slabe, conventionale, duce, dupa cum avertiza Rousseau, la o societate in care "oamenii vor fi nutriti inca de mici cu o impietate intoleranta, impinsa pina la fanatism" si in care va predomina "libertinajul nerusinat", "tineretea fara disciplina", "regii fara lege", "femeile fara morala", "oamenii fara nici un Dumnezeu". Va fi o societate in care, "odata distruse simtul datoriei si patriotismul", nu va mai exista nici o alta "legatura sociala in afara fricii".

Desi platonician, crestinismul lui Rousseau joaca un rol important in viziunea sa ontologico-politica. Astfel, dupa cum arata Williams, spre deosebire de Platon, care conceda accesul la adevar doar unei "elite", Rousseau, desi sceptic in privinta posibilitatii practice de a "elibera" din "lanturi" intreaga omenire, considera ca, ajutati de vocea constiintei si de o educatie in acord cu valorile perene, toti oamenii pot rupe aceste lanturi politico-epistemice. Ca orice crestin (desi un crestin aliturgic), Rousseau respinge esoterismul elitelor, etica machiaveliana a lui virtu, ideea de "filosof rege", pretentia "expertilor" de a fi depozitarii unor "adevaruri", si deci beneficiarii unor libertati, neingaduite "vulgului". Observind ca esoterismul e "o fatala doctrina care desfide ratiunea si adevarul" si care "isi are originea in orgoliu", Rousseau scria: "Aceasta moralitate secreta si cruda, doctrina esoterica a tuturor intereselor lor, pentru care toate celelalte (exoterice) slujesc drept masca, care e singura pe care au practicat-o cu succes (...) nu foloseste la nimic pentru aparare si e buna doar pentru atac". Asadar, Rousseau nota nu doar ca "elitele", pretinzid ca "scopul scuza mijloacele", folosesc un dublu standard si ca acest dublu standard e produsul trufiei, dar mai si observa, preintimpinind astfel orice incercare de a apara doctrina dublului standard, ca o astfel de doctrina esoterica nu foloseste la nimic pentru apararea rinduielii, ci poate folosi doar la ruinarea ei.

Pentru Rousseau, ca pentru orice crestin: "libertatea nu e o comoditate care poate fi negociata. Nu e nici un element contingent al naturii umane. E chiar esenta umanitatii" (Williams). Inteles astfel, ca filosof al libertatii, ca filosof pentru care libertatea e legata indisolubil de dreptate pentru ca e legata de ordinea in care libertatea noastra are sens si realitate, intelegem de ce Rousseau nu a fost niciodata pe placul papusarilor. Lanturile de care vorbeste Rousseau sint lanturile politice, ideologice (astazi: marxismul, corectitudinea politica, eurosocialismul etc.) si lanturile propriei noastre coruptii, ale patimilor noastre. Orice rege si orice popor care se abat de la criteriul dreptatii devin tiranici. In acest sens, Rousseau respinge atit tirania minoritatii, cit si tirania plebiscitara.

"Omul natural" al lui Rousseau nu e doar omul "deparazitat" de bruiajul epistemologic al culturii mercenare, ci si omul "despatimit". Rousseau ne reaminteste ca avem drepturi politice doar in masura in care recunoastem ca avem indatoriri naturale. Ca atare, Rousseau cheama la scuturarea de lanturile "sclaviei, iluziilor si deceptiei" pentru a ne asuma "lanturile" a ceea ce el numea "natura si ordine"; lanturile propriei noastre firi create dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu am putea spune noi. Intre a fi un "sclav fericit" si a fi "robul lui Dumnezeu" e o diferenta pe care Rousseau a recunoscut-o cind a scris ca, "pentru a fi liberi", trebuie sa ne facem "sclavi" ai "dreptatii".

"Adevaratul sclav e omul care face rau", scria Rousseau. De aceea, Rousseau i-a combatut pe "intelectualii" corupti, pe complicii "sistemului", pe sclavii tiranului, sclav al propriilor patimi. In acest sens, necinstita alianta dintre intelectualii care corup criteriile si despotul dedat placerilor poate fi descrisa ca o cirdasie intre betia de putere si betia la putere.