Sindromul Grecia

Cind i-am povestit cum se infiinteaza posturile superioare la noi, de indata ce cineva isi incropeste un dosar oarecum viabil, cu o concurenta adesea inexistenta, a facut ochii cit cepele, desi incepuse sa inteleaga contextul romanesc.

Willem Doise a fost profesor de psihologie sociala la Universitatea din Geneva, flamand format in laboratorul de psihologie sociala coordonat de Serge Moscovici la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales din Paris. Cind Jean Piaget, psihologul elvetian atit de bine cunoscut si in Romania (tradus, utilizat in manualele de psihologia copilului, invitat sa conferentieze la Bucuresti), i-a cerut lui Moscovici sa vina sa organizeze un grup de psihosociologi la Geneva, acesta l-a recomandat pe colegul sau Doise. Iar acesta a ramas definitiv acolo, organizind un grup de cercetatori care au devenit referentiali pentru toate laboratoarele similare din Europa. Profesorul Doise m-a ajutat sa proiectam primul manual romanesc de psihologie sociala dupa 1989, a oferit burse si sprijin unor tineri din grupul nostru iesean, a conferentiat la noi si a incurajat pe colegii sai mai tineri sa vina la Iasi pentru cursuri si stagii de cercetare; a fost si recompensat, pentru implicarea sa, cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii  iesene. Cu mai multi ani in urma, cind m-a anuntat ca urmeaza sa se pensioneze, l-am intrebat pe cine lasa in loc. Mi-a raspuns, spre uimirea mea, ca nu va avea un inlocuitor, postul sau se va desfiinta, e suficient un singur post de profesor la Geneva si era deja un mai tinar coleg care va prelua conducerea laboratorului. Mi-a si motivat decizia conducerii universitatii: nevoia de economii. Elvetia (auziti, Elvetia!) are unele dificultati financiare, se fac economii peste tot. Iar un post nou de profesor se infiinteaza dupa indelungi analize, extrem de greu, uneori sint suprimate posturi existente. Nu mai vorbim ca pentru un post se instituie juriu international, concursul e deschis oricui indeplineste conditiile de inscriere, de oriunde. Era cam acum aproape zece ani. Cind i-am povestit cum se infiinteaza posturile superioare la noi, de indata ce cineva isi incropeste un dosar oarecum viabil, cu o concurenta adesea inexistenta, a facut ochii cit cepele, desi incepuse sa inteleaga contextul romanesc. Nu s-a schimbat mare lucru de atunci, ba procesul a escaladat.

*

Doua zile de dezbateri ale specialistilor in psihoterapie de grup, din  mediul francofon, la Paris. Pornind de la aparitia cartii despre analiza grupului a lui Jean Claude Rouchy, carte tradusa apoi si la Polirom. Autorul e si redactorul-sef al revistei "Connexions", specializata in studii de dinamica grupului, se afla in fruntea unui grup  de specialisti care ofera stagii de formare in interventie psihosociala, audienta e destul de numeroasa. Practicieni din Franta, Elvetia, Belgia, discutii aplicate, rafinamente metodologice si de limbaj, atmosfera de lucru, destinsa. Seara, o intilnire informala, la un pahar de sampanie, cu cei apropiati autorului, in locuinta sa, care e si praxis de dinamica grupului. Ma trezesc alaturi de un domn care vorbeste, ca si mine, cu accent, imi spune ca e din Bale (adica Basel), din Elvetia, ca limba materna ii este germana, dar ca participa regulat la zilele de formare ale dinamicienilor de grup francezi. Impreuna cu alti trei colegi, au in orasul lor un praxis de psihoterapie de grup, fiecare fiind specializat pe un grup tinta: adolescenti debusolati, persoane de virsta a treia, recuperare dupa consum de droguri sau alcool. Au impartit astfel timpul incit sa aiba cu toti conditii de lucru in acelasi spatiu. Au o secretara care lucreaza trei ore pe zi pentru a asigura fluiditatea. De ce trei ore, il intreb intrigat, nu va permiteti sa platiti toti patru o secretara cu norma intreaga sau macar cu jumatate de norma, patru ore? Am consultat specialisti, imi spune, trei ore sint suficiente pentru a asigura functionarea praxisului. Din toata discutia din seara aceea am ramas cu aceasta informatie derutanta:  o secretara are nevoie de doar trei ore pe zi pentru a organiza munca a patru specialisti. Praxisul era si rentabil, mi-a mai spus, si-a permis sa asigure educatia copiilor (fiica era deja medic, fiul - specialist intr-o banca) din jobul sau. L-am intilnit a doua zi, pierdut, ca si mine, la Luvru; m-a intrebat curios: de ce ai fost atit de mirat ca avem, cu totii, o secretara care lucreaza doar trei ore?

*

Un grup de specialisti din Franta, Germania, Grecia, Turcia, Romana - sociologi, pedagogi, un psihosociolog - au fost invitati la Strasbourg, la Consiliul Europei, pentru  a lucra la tema "Aprandre et enseigner dans la societé de la communication". Constituirea acestui grup de lucru se facuse la recomandarea unei Adunari Generale din 2000, urmarindu-se introducerea unei noi materii de studiu in scoala. Timp de doi ani, 2001-2003, grupul s-a reunit periodic pentru a prezenta stadiul cercetarilor si a elabora raportul final.  Cel care asigura functionarea grupului era un albanez, profesor de limbi straine, amploaiat european si rezident  acum  in orasul nordic. Odata, l-am intrebat cum se explica succesul la Paris al lui Ismail Kadare. Mi-a dezvaluit atunci o istorie insolita: Kadare era un scriitor agreat de regimul comunist din Albania. Bun, dar nu suficient de cultivat si rafinat. Vrind sa fie publicat in franceza, a gasit  un reprezentant al vechii aristocratii intelectuale albaneze, scolit la Paris, din familie de intelectuali de rasa, bagat in inchisoare de noul regim. Acesta, zicea acel functionar, a facut scrierile lui Kadare mai bune in franceza decit erau la origine in albaneza. A fost un pact reciproc avantajos: Kadare, de pe pozitia lui, l-a scos pe acel traducator, intelectual de marca, din miinile comunistilor, i-a salvat viata si existenta, iar acela l-a facut pe Kadare scriitorul care este acum. Din acel moment i-am acordat povestitorului mai multa atentie. Stiam de o explicatie a lui Kadare din 1999, la aproape un deceniu dupa ce s-a stabilit la Paris: editura albaneza care se ocupa de promovarea literaturii nationale in strainatate l-a gasit pe Jusuf Vrioni, traducatorul sau, care tocmai fusese eliberat din inchisoare. Acestuia i-a placut cartea (e vorba de Generalul armatei moarte, aparuta in franceza in anii 60 si in curs de publicare in limba romana) si  a intreprins „spontan" traducerea ei, sperind sa cistige ceva bani, pentru ca era fara serviciu. Mici deosebiri de nuanta intre cele doua istorii. Profesorul albanez avea fler de analist. Ultima intilnire a grupului nostru a fost in Grecia, specialistii Consiliului Europei (a fost pentru prima si ultima oara in viata mea cind veneam undeva cu aceasta aura) fiind invitati sa participe la un colocviu regional despre efectele introducerii TIC in scoala. Eram cam treizeci de participanti. Desigur, colocviul era agrementat cu excursii, plimbari cu vaporase elegante, mese. Dar intr-o seara, la un banchet, pe o insula, am asistat la o desfasurare de forte halucinanta. Era anuntata o ora, dar se tot amina deschiderea banchetului, pentru ca nu venisera inca autoritatile locale. Apareau pe rind, ceremoniosi si importanti, oameni politici si notabili, generali anturati de suite si sotii, dar si inalti prelati, fiecare cu alaiul sau. Grupul nostru, animat de colegii francezi, examina critic fenomenul. Se facusera cam o suta cincizeci de participanti la banchet. Si totul, ne explica responsabilul nostru administrativ de la Strasbourg, va fi decontat de Consiliul Europei. Asa fac mereu. Bine, dar tu nu vei face un raport, sa infatisezi realitatea? Te vom sustine cu totii, vom semna raportul tau. Eram, desigur, furiosi, grecii ne rezervasera hotel de cinci stele la Atena, sustragindu-ne toti banii de diurna. Un cinism planificat - stiau de la colegul nostru grec ca sintem, cu totii,  profesori sau cercetatori, fara alte venituri. Voi face, desigur, dar nu va fi luat in seama. Desigur, un albanez nu putea decit sa defaimeze miracolul grec. Mi-am amintit de aceasta mica intamplare dupa ce am vazut, dezvaluita recent,  minciuna greaca. Presa europeana si romaneasca e plina de relatari asupra cheltuielilor exorbitante si inutile, toate ascunse sub pres de autoritatile grecesti. Iar mai marii Europei vor sa-i ajute sa iasa din impas. Oare ce motivatii vor fi invocate pentru acest act de caritate? Si o nedumerire: oare de ce nu vor elvetienii sa intre in UE?