Sticlosu lui Lucian Teodorovici

Daca Sticlosu este o dihanie blinda, atunci povestitorul este un Harap Alb de cartier, mai putin viteaz, cuprins de toate slabiciunile omenesti, printre care si teama.

Miza recentului volumul de proza al lui Lucian Teodorovici, Celelalte povesti de dragoste, aparut anul acesta la editura Polirom, sint personajele. Ele se ramifica asemenea unor increngaturi multicelulare de-a lungul povestirilor, capatind o identitate bine definita. Unele ajung in stadiul de organisme complexe, ce evolueaza dupa legi supravegheate de cerintele genului, altele ramin la stadiul de simple schite, avind menirea de-a anima fundalul. Pentru definirea lor, autorul insista asupra cite unui detaliu semnificativ care tinde sa se transforme intr-o marca. Unele trasaturi sint dilatate, dupa un procedeu pe care-l intilnim in pictura suprarealista, ca la Joan Miro, Rene Magritte, Giorgio de Chirico sau Dali, altele trecute cu vederea. Spre deosebire de suprarealisti, care exacerbeaza visul, enigma eului si a supraeului, la care realitatea capata un aspect halucinant, Lucian Teodorovici e preocupat de lucrurile concrete si de intimplarile in aparenta banale ce se deruleaza in apropierea noastra. El se foloseste insa de mijloacele suprareliste pentru a defini mai bine cotidianul. In aparenta, proza sa e realista. Dar asta doar in aparenta. Pentru ca, in esenta, el sondeaza acelasi abis al subconstientului si al relatiilor ambigue si, deseori, contradictorii, ce se nasc intre euri, de care erau atit de preocupati si maestrii suprarealismului. Fiecare povestire se constituie in jurul unui nucleu, al unei imagini semnificative, al unui tic verbal, al unui detaliu supradimesionat, raminind mult timp imprimate in memoria cititorului. In prima povestire e vorba de stilpul de felinar linga care se opresc protagonistii, in asteptarea perechii de indragostitI, inconjurata, in plina iarna, de un halou de fluturi. Miracolul iubirii si al asteptarii e coborit in derizoriu: unul dintre personaje, prietenul povestitorului, se descheie la slit si "urineaza acolo, exact pe partea de jos a stilpului". De aici si concluzia: "In timp ce el facea asta, eu m-am gindit ca uneori asteptarea isi poate pierde orice urma de frumusete din cauza unui fapt banal, precum urinatul...". Faptul banal poate produce insa si revelatia. Depinde din ce unghi de vedere abordezi realitatea sau suprarealitatea. Eliberarea de surplusul adunat in organism declanseaza uneori supape ale unor ginduri nebanuite. Lucian Teodorovici urmareste insa coborirea trairii in derizoriu. E vorba aici de sentimentul de iubire. Care se umfla si dezumfla, alimentind stari contradictorii.

In Niste documente exista doua imagini simbolice: geanta Adidas a femeii de la tara, plina cu caltabosi, cu care se intersecteaza povestitorul (in ipostaza de ziarist) intr-un autobuz rablagit si miinile batrinului securist, detinator al unor documente secrete, compromitatoare pentru notabilitatile locale... Miinile securistului au distrus si au sugrumat nenumarate vieti. Dar tot ele au cunoscut si dragostea, care, de data aceasta, s-a dovedit a fi statornica. Indragostindu-se, el o salveaza pe femeia cu teasta zdrobita, care "s-a speriat ingrozitor odata, cind a vazut o pasare prin gaura de la celula...". La intoarcerea acasa, povestitorul intilneste din nou femeia cu geanta. De data aceasta geanta e goala. Caltabosii simbolizeaza realitatea cruda, binele, si raul, amestecate de-a valma. Documentele contin doar faptele, nu si starile de constiinta. De aceea, intr-un anumit sens, ele nu sint revelatoare. Privit din aceasta perspectiva, tortionarul e un om ca ce nu se distinge de ceilalti.

In penultima povestire, Tramvaiul care cinta, imaginea dominanta e acea a ochiului imens al Sticlosului, care, ca un limax gelatinos, iese din orbita. Ca si batrinul tortionar, Sticlosu e o bruta. Limbajul lui e colorat de injuraturi si onomatopee amenintatoare. "Avea douazeci si ceva de ani, unii ziceau chiar ca merge spre treizeci, era solid, malac, rau, injura de cruce toata vremea, fuma trei pachete, uneori horcaia si scuipa flegma, era al dracului adica... Ii placea sa asculte muzica si sa ne povesteasca cum ii crapase el unuia capul, cum ii scosese altuia matele, cum ii sucise gitul unui politist si asa mai departe....". Conflictul se isca in urma unor schimburi de "idei" pe marginea Istoriei ieroglifice, dar si de la o vorba aruncata de prietena povestitorului (un baiat de cartier), care, cica, s-ar fi indragostit, cindva, de un tramvai cintator... Dupa un scurt schimb de invective, izbucneste conflictul. Simtindu-se ofuscat, Sticlosu rabufneste: "Auzi, curvo!? Ma pis pe tramvaiul tau care cinta", adaugind: "Io nu dau in muieri, da' ti-l fac praf pe sulica asta de linga tine si-l culegi de pe trotuar cu farasu'...". Are loc provocarea: Sticlosu fixeaza un loc de intilnire unde trebuie sa se desfasoare "ciomageala" dintre cei doi. Ca si securistul, Sticlosu e o "bruta" sensibila. Miloasa chiar. Pentru o sticla de Russkaya, el se lasa mituit. De fapt, sticla nu-l intereseaza. El simte mila fata de adversarul sau cu care urmeaza sa se "dueleze". De aceea accepta trocul: "Ai vrea sa nu te caftesc diseara, nu?", intreba el. Dupa care se dezlantuie: "Ba, boule, crezi ca eu as fi vrut sa-ti vars matele? N-as fi vrut. Doar v-am zis: voi sinteti fratii mei, aveti grija cum va purtati si am si eu grija de voi...". Sticlosu e un dezamagit. In spatele cuvintelor sale ghicim o deziluzie amara: "Ma cac in ea de viata, zice el. Ca numa' de curve am dat...".

Tehnica detaliului suprarealist supradimensionat folosita de Lucian Teodorovici, desigur, nu e o descoperire noua. De ea a uzat, avant la lettre, si Creanga atunci cind si-a conturat personajele sale uriesesti. Sticlosu e un monstru de genul lui "Ochila, frate cu Orbila, var primare cu Chiorila, nepot de sora cu Pindila", "o schimonositura de om" care are in frunte un ochiu "mare cit o sita", el il insoteste pe eroul principal, ajutindu-l sa-si indeplineasca misiunea... Daca Sticlosu este o dihanie blinda, atunci povestitorul este un Harap Alb de cartier, mai putin viteaz, cuprins de toate slabiciunile omenesti, printre care si teama. Viziunea lui Lucian Teodorovici asupra personajelor e una moderna. In sensul ca ele sint facute dupa un calapod mai larg, in care patimile si viciile traiesc laolalta, animind, deseori, stari contradictorii.