Un macel cu multe note mari

Pe lista "doctorilor" se afla parlamentari sau sefi de institutii publice care nu au dat nici macar o zi pe la cursuri si nu au citit vreun manual in ultimii zece ani.

In urma cu doua luni, am trecut, dupa foarte multi ani, pragul Universitatii "Alexandru Ioan Cuza". Am mers sa astept o buna prietena care sustinea examenul de licenta la Facultatea de Economie si Administrarea Afacerilor, sectia Contabilitate - la fara frecventa. A iesit cu zimbetul de buze, luase 9 si ceva. Din discutie in discutie, aflu ca mai toti colegii luasera peste 9, cea mai mica nota fiind 8. Buni, domnule!, imi spun in gind. O sa avem o generatie grozava de contabili si economisti! Mai ca uitasem de criza, in zare se vedeau anii gloriosi fara derapaje, somaj sau mai stiu eu ce alte necazuri generate de incompetenta si lacomia generatiilor actuale.

La nici o luna distanta, un scandal ce avea in centru Universitatea "Spiru Haret" mi-a amintit de aceea zi de iunie, cind pe holurile corpului B al Universtatii "Al.I. Cuza" aflam ce note magnifice au luat colegii amicei mele. O intrebare nu ne-a mai dat pace neam din acel moment. Care dintre cele doua sisteme de invatamint este mai performant? Cel de stat, unde toti au note umflate cu pompa, sau cel privat, unde diplomele se cumpara precum topul de hirtie de la librarie, numai ca pe multi mai multi bani? Greu de raspuns. Nici acum nu ne este pe deplin clar. Bunul simt ne invata ca dintr-o generatie de elevi sau studenti doar citiva pot face performanta, si mai putini fiind aceia care acumuleaza nivelul maxim de cunostinte.

Intimplarea de la "Cuza" ne trimite cu gindul la o generatie de exceptie. Asa sa fie oare? Din experinta de zi cu zi stim cu totul altceva. Multi patroni de firme sau manageri se pling ca duc lipsa de personal specializat. Spun ca este foarte greu sa dai peste un profesionist adevarat sau macar sa gasesti un absolvent care sa nu para picat din luna. Iar un studiu recent al companiei Manpower arata ca piata duce o lipsa cronica de persoane calificate, chiar si in conditiile in care somajul a crescut exponential. De partea cealalta, Universitatea "Spiru Haret" devenise un adevarat combinat de diplome. Are tot ceea ce ii trebuie: filiale in toata tara, sediu mare in capitala si reprezentante in strainatate, ca doar avem vreo doua milioane de romani care au emigrat in ultimii zece ani in Occident. Sefii universitatii particulare au observat ca pe piata este cerere si nu au intirziat sa o satisfaca. Metoda prin care au reusit sa absoarba o parte cit mai mare din cererea existenta aproape ca nici nu a contat. Nici nu ne mira prea mult ca un profesor de la "Spiru Haret" avea trecut in catalog si 9.000 de studenti, dupa cum ne-au aratat reprezentantii Ministerului Educatiei si Cercetarii.

Daca punem fata in fata cele doua forme de invatamint, in lumina celor descrise pina acum, nu putem sa nu constatam ca se aseamana sinistru de mult. Fireste ca vom gasi virfuri si intr-o parte si in alta, dar exceptiile confirma regula. Fireste ca nu putem sa generalizam si sa tragem o linie care sa desparta apele sau sa imparta lumea in buni sau rai. Dar ceea ce se intimpla acum in sistemul de invatamint, fie el de stat sau privat, poate fi comparat cu usurinta cu un macel. Un macel al bunului simt si al valorilor. Mai rau, diplomele emise pe banda rulanta de "Spiru Haret" sau notele mari date de cele de la stat sint legitimate de sectorul public. Multi dintre cei care vor fi absolvit una dintre formele de invatamint amintite mai sus se regasesc pe statul pe plata al uneia dintre sutele de institutii publice ce paraziteaza banul public. Si odata ce un astfel de absolvent a ajuns aici este foarte greu de dat afara. Sistemul este contruit in asa fel incit este mai usor sa muti un munte sau cursul unei ape decit sa scapi de un functionar incompetent sau de un profesor care habar nu are de meserie.

Si ca sa completam tabloul si sa dam fenomenului dimensiunea pe care o merita, trebuie sa amintim si de miile de doctoranzi care au impinzit tara. Amploarea luata in ultimul timp surprinde mai ales prin numele celor care s-au trezit peste noapte doctori si prin calitatea lor. Multi dintre doctoranzii in economie, de exemplu, habar nu au ce este dobinda cheie, cine a fost J.M. Keynes ori Virgil Madgearu sau ce anume au scris ei. Si asta pentru ca pe lista "doctorilor" se afla parlamentari sau sefi de institutii publice care nu au dat nici macar o zi pe la cursuri si nu au citit vreun manual de economie in ultimii zece ani. S-a ajuns aici fiindca cele doua forme de invatamint, cea privata si cea de stat, in loc sa se concureze la capitolul calitate, s-au concurant la numarul de studenti atrasi. In loc ca si una si alta sa se mindreasca cu inventiile absolventilor lor, cu persoanele angajate in marile firme ale lumii, cu teoriile lor, ele s-au multumit sa numere in fiecare an mai multi studenti decit in anii precedenti. Nici una, nici alta nu poate sa se laude ca absolventii ei cistiga mai mult decit media, in schimb profesorii lor traiesc pe picior mare. Desigur ca ni se vor arata cu degetul profesorii universitari din strainatate care au lefuri mult peste media tarilor lor. Nu ne vor spune insa ca nu avem nici o universitate din tara in primele 500 din lume sau ca nu avem vreun profesor din tara care sa fie premiat cu Nobel. Dar poate avem pretentii prea mari!

Rezolvarea problemei va veni tot din confruntarea cererii cu oferta; cind piata va cere calitate, atunci universitatile care nu se vor adapta vor fi eliminate din joc. Pentru aceasta este nevoie doar ca imperfectiunile pietei sa fie corectate, iar statul sa reduca drastic numarul angajatilor. Pina cind nu vor fi indeplinite aceste doua conditii, nu ne ramine decit sa ne scaldam in aceleasi ape tulburi si sa privim la show-ul TV care are in prim plan reforma invatamintului.