Un scriitor de psihologie

Remarcabila e, la Adrian Neculau, implicarea eului auctorial. Intotdeauna, fie ca vorbeste de "cultura violentei", de criza din invatamint, de "puterea burtoasa", de populism, propagandism, oportunism, de grobianism si multe alte isme care ne "vandalizeaza" existenta, se introduce pe sine ca martor si ca rezoneur.

"Un scriitor de psihologie", asa il defineste Adrian Neculau pe cunoscutul, aproape legendarul Vasile Pavelcu, cel care a dominat psihologia ieseana - si nu numai - vreme de o jumatate de secol. Asa l-as incondeia si eu pe dumnealui, urmasul, dupa ce i-am citit recenta carte poli(c)roma, Un psiholog in Agora. Cu deosebirea ca eu "nu sint in chestie" si ma bag unde nu-mi fierbe oala. Sau te pomenesti ca la psihologie se pricepe toata lumea, ca la politica si la fotbal? Adevarul e ca fiecare dintre noi psihologizam fara sa stim, inter-actiunile noastre au ca scop - ascuns sau declarat - depistarea "psihologiei" celuilalt, fata de "psihologia" noastra. Totul incepe cu intrebarea banala: "Ce mai faci?", pe care o punem zilnic, la diverse persoane si in diverse contexte, deseori fara a primi - sau a astepta - raspunsul. Si asta intrucit intrebarea, prin stereotipia ei, e mai provocatoare decit se crede, inculcind un interes care, interlocutorului, i se poate parea suspect. Dupa cum uneori nici nu vrei sa afli, de-adevaratelea, ce face preopinentul. Dar il intrebi "ce mai faci?", ca si cum i-ai da buna ziua.

"Afisind o bunavointa zimbitoare" - astfel il stiu pe Adrian Neculau de cind haul. Nu stiu daca toti psihologii sint/ar trebui sa fie asa. L-am vazut recent, intr-un dialog nocturn cu incintatoarea Eugenia Voda, pe Ion Vianu, cel mult incercat de confruntarile cu regimul "de democratie populara" -  si cu sine insusi. Ei bine, intr-o conversatie de o ora, moderatoarea, cu toata stradania ei de a destinde atmosfera, n-a reusit decit o singura data sa-l faca, oarecum, sa zimbeasca. O gravitate funciara parea a-si fi pus definitiv pecetea pe vorba si pe chipul interlocutorului. Nu confund un psihiatru cu un psiholog, totusi nu pot sa nu observ ca radacina lor e comuna si, pina la un punct, metodele de investigatie sint aceleasi. Ceea ce-i deosebeste este, probabil, chimia organica, metabolismul care pe unul il face destins si cooperant, pe celalalt sfisiat de o durere insondabila si nevindecabila. Desi l-am prins si pe Neculau, in citeva rinduri, catranit - si chiar eu sint "vecinul de pe Jijia" care l-a avertizat (mai mult in gluma): "Esti pe cale sa cedezi psihic!". Indeobste (si in obste) profesorul emana - asa cum el insusi il defineste pe unul dintre mentorii sai - "un zimbet deschis si onest, care exprima dorinta de a capta increderea interlocutorului". La altcineva remarca "spiritul sau de observator avizat, articulind cu maiestrie competenta psihologului cu bunul-simt". Cartile altcuiva "sint scrise intr-o maniera personala, deloc conventionala", continind "portrete interesante, creionate in tuse sigure". Despre un alt profesor spune ca "este un personaj si un interpret model pe scena scolara".

Toate aceste definiri  i se potrivesc ca o manusa lui Adrian Neculau insusi - si le rasfring asupra-i cu sentimentul ca au mai ramas multe, din naturelul lui, care-mi scapa. De-ar fi sa ma refer doar la predispozitia de a portretiza Mentori si prieteni, sau la recursul si excursul intru Memoria spatiilor fondatoare. Dintre mentori, ii reanima pe pinza vremii si a vremurilor (mai ales potrivnice) pe Stefan Barsanescu, Petre Botezatu, Vasile Pavelcu, Traian Herseni, Nicolae Margineanu, Ion Holban, Stela Teodorescu, figuri emblematice, cei mai multi dintre ei suportind, in anii dejismului stalinist, coercitia, epurarea din Universitate, marginalizarea. Dedat unei reverii active, "nepotul unui faclier al satului" natal, cum se autodefineste, reitereaza "intimplari si experiente (care) ma cauta periodic", tentind a contura, precum un alt psiholog, "o poetica a spatiului identitar": un mos Costica, un mos Eugen (Eugen D. Neculau, "faclierul" Universitatii satesti de la Ungureni-Botosani), familia Romano, trecute vieti de doamne si domnite, de profesori si invatatori; dar si un Constantin-Liviu Rusu ("armatorul" celebrului vapor iesean - o camera cu 5 pereti, unde campa boema lirica a anilor '50-'60); un Radu Musat, prizonier in Siberia si, mai apoi, in propria tara; un Vasile Paraschiv, contestatarul si justitiarul nemintuit; sau doctorul Nicu Ionita, care si-a scris "Psihodrama de detentie si urmarile ei"; sau fostul sau student George Serban, artizanul "Proclamatiei de la Timisoara", ramasa litera moarta, mai ales prin inflamantul si controversatul punct 8.

Cind ataca subiecte acute, atingatoare de libertatea fiintei, chiar de fiinta neamului, cind identifica tarele lumii in care ne miscam, cind deplinge marasmul, crizele de tot soiul, care ne-au invadat - si in care unii dintre noi se complac, masochist - verbul devine patetic, psihologul pare el insusi prins intr-un mecanism care il macina spornic. Remarcabila e, la Adrian Neculau, implicarea eului auctorial. Intotdeauna, fie ca vorbeste de "cultura violentei", de criza din invatamint, de "puterea burtoasa", de populism, propagandism, oportunism, de grobianism si multe alte isme care ne "vandalizeaza" existenta, se introduce pe sine ca martor si ca rezoneur. Astfel cititorul il simte nu ca pe un observator rece in (trans)luciditatea lui, ca pe un examinator care pune note ex cathedra, ci ca pe unul care traieste aceleasi drame, are aceleasi apasari, aceleasi elansuri si retractibilitati ca si el. "Dar ne-au mai ramas oare iubirea, caldura umana?" - si unde sint? - se intreaba autorul, odata cu cititorul.

Adrian Neculau practica "povestirea autobiografica". Psihologul - adaptat cerintelor diaristice - foloseste, intru captarea cititorului, nadele naratorului: "Eram odata in vestita Sageata albastra..."; „Asteptam odata pe aeroportul din Zurich..."; "Cind eram in liceu, la Laurian..."; "Ma viziteaza o tinara colega..."; "Am si o amintire din singurul an cind am fost profesor la tara...". Si tot asa. Sint, acestea, formule care te introduc in "poveste". Pe mine-unul m-a captat inca de pe cind nu-l citeam, doar il ascultam povestind. Si ma mindream cu el, nascutul in satul Mindresti, la vreo 7-8 kilometri de satul meu natal. Dar il si invidiam, cind povestea despre fabuloasa Universitate de la Ungureni (sediul comunei), unde conferentiase, intre altii, Iorga. Jijie, cale ferata "Dorobotiasi", scoala, cai naravasi, saracii si bucurii aveam si unii si altii, dar universitate, la mine-n sat, ioc. Singura contrapondere ar fi ca satul meu a fost sistematizat de Spiru Haret (am vazut recent harta localitatii, cu semnatura haretiana olografa). Pina la urma, se pare ca tot psihologul ungurean ma va mintui de complexul de inferioritate identitara care ma bintuie: Proiectul Jijia, lansat de dumnealui (inclusiv in aceasta pagina) va scoate din (relativul) anonimat toate satele de pe valea Jijiei, in care a avut sansa sa se nasca vreun ins de oarecare notorietate publica. Inclusiv, se-ntelege, satul meu. E o sansa de care vreau sa profit.