Viva Cristo Rey!

Din moment ce, conform lui Riemen, doar elitele au acces la "adevar" (cultural), in virtutea carui adevar ar putea sa se opuna poporul "adevarului" elitelor?

Saptamina trecuta povesteam despre o carte scrisa in spirit umanist seculariza(n)t de un autor, Rob Riemen, care de-substantiaza adevarul religios, dar mai ales Adevarul crestin, in adevar cultural. De straja la acest mit fosforescent, Riemen rinduieste o garda de leviti wagnerieni, o "elita" de sacerdoti ai culturii a caror menire e de a ne convinge ca nu "posedam" adevarul chiar daca ne impartasim cu el, mai ales daca indraznim sa ne impartasim cu el. Stiind aceste lucruri, nu m-a mirat sa citesc, intr-un interviu acordat de Riemen ziarului Cotidianul, ca volumul sau, criticat de publicatii catolice si conservatoare americane, s-a bucurat de cea mai buna primire in Romania si in Mexic.

Lucru normal, daca tinem seama ca, in Mexic, elitele aflate la putere sint, dupa cum scrie istoricul Roderic Ai Camp, interesate mai mult de "stabilitate decit de participare politica", nefiind dispuse sa cedeze "spatiu politic" decit sub "intensa presiune sociala". Nu e greu de priceput, asadar, de ce o carte precum a lui Riemen poate avea succes intr-o tara in care elitele, ca agenti ai "modernizarii", sint si unici si autoritari detinatori ai adevarului. Din moment ce, conform lui Riemen, doar elitele au acces la "adevar" (cultural), in virtutea carui adevar ar putea sa se opuna poporul "adevarului" elitelor?

In Mexic, "mandarinii" puterii sint, ca si la noi, mostenitorii unei revolutii popular-crestine ratate. E vorba de Revolutia mexicana din 1910-1920, la capatul careia armatele popular-catolicului Emiliano Zapata si cele ale anticlericalului Pancho Villa au fost invinse de fortele armate liberal-constitutionale. Revolutia a fost o incercare a taranilor mexicani de a-si recapata paminturile pierdute in secolul al XIX-lea, cind elitele liberale ingradisera si privatizasera abuziv toate paminturile comunale. Facind astfel imposibila agricultura de subzistenta a taranului autarhic, marii arendasi mexicani au trecut, dupa cum se intimpla si in Romania acelor ani, la exploatarea capitalista a pamintului. Rezultatul a fost ca taranii au devenit proletari rurali, lipsiti de proprietate si siliti sa traiasca doar din inchirierea miinii lor de lucru. In 1910, taranii mexicani s-au rasculat, cerind, ca si taranii romani, pamint. Din 1920, dupa eliminarea lui Emiliano Zapata si scoaterea din joc a lui Pancho Villa, fortele liberal-"constitutionale" victorioase au trecut la un program de reforme agrare.

Dar, sprijiniti de armata si de marea burghezie financiara liberala, presedintii Plutarco Elias Calles si Lazaro Cardenas au insotit reforma agrara de un atac impotriva credintei taranilor mexicani si a Bisericii Catolice. Astfel, in urma reformelor constitutionale si a masurilor administrative anticrestine din anii '20-'30, Biserica Romano-Catolica a ramas, dupa cum scrie istoricul Donald Mabry, "fara existenta legala ca si corporatie, fara proprietate, fara scoli, fara manastiri, fara preoti straini, fara dreptul de a se apara public ori in tribunale. (...) Preotii nu aveau dreptul sa poarte sutana, sa voteze, sa oficieze in public sau sa faca politica". Doctrina sociala a Bisericii Romano-Catolice, care combatea socialismul sustinind distributismul, mica proprietate, existenta unui salariu minim pe economie, adoptarea unei legislatii de protectie a muncii pentru femei si copii, era considerata "reactionara", "fascista", "neomedievala" si "nerealista" de catre oligarhia militaro-financiara mexicana.

Incercind sa combata crestinismul taranilor mexicani, elitele liberale s-au sprijinit la nivel local, ca si in Romania comunista sau postcomunista, pe parveniti, pe tarani grabiti sa se desprinda de lumea lor rurala chiar si cu pretul tradarii ei. Dupa cum arata Marjorie Becker, profesor de istorie la University of Southern California, in excelenta monografie Setting the Virgin on Fire (1995), pentru activistii elitelor liberale mexicane, taranii (campesinos) erau ca si inexistenti pentru ca "nu aveau cultura". Si aceasta lipsa de cultura se manifesta, dupa cum marturisea un astfel de comisar al iluminarii, prin faptul ca taranii mexicani erau catolici: "Am fost complet surprinsa sa aflu ca acesti tarani inca isi mai mentin multe din vechile lor traditii. Au obiceiul sa sarbatoreasca ceea ce se numeste Saptamina Mare (Semana Santa) sau sa tina Postul Mare". In opinia invatatoarei (o "intelectuala"!) care trimitea superiorilor ei denuntul de mai sus, aceste practici indicau ca taranii erau "complet fanatici".

"Fanatismul" provenea si din aceea ca rusticanii respectivi traiau aproape de natura. Erau, in descrierile inspectorilor sanitari trimisi de guvernul liberal sa le spioneze casele, "murdari", "indolentI", "cu hainele pline de tarina", mincau prea multe "grasimi" si gateau in conditii "neigienice". Ca atare, acesti tarani (campesinos) trebuiau modernizati de catre statul liberal si agentii lui. Una dintre primele masuri de modernizare era ca viata privata sa devina obiect al inspectiei publice sub pretextul masurilor igienice, al "socializarii" festive, al eliminarii "autarhiei" reactionare.

Daca ceea ce era privat trebuia sa devina public, ceea ce era public trebuia sa devina privat. Prin urmare, taranii au fost indemnati sa practice catolicismul doar in intimitatea caselor lor. "Daca esti credincios, arata-ti credinta doar la tine in casa", erau somati invatatorii si profesorii care voiau sa nu fie dati afara din invatamint. Dar, dupa cum bine observa Becker, daca "catolicii trebuiau sa-si puna surdina la pietate, anticlericalii trebuiau sa joace rolul preotului". Agentii guvernului liberal-secularizant aveau sarcina de partid sa duca o viata exemplara, ca sa devina mai respectati decit preotul satului.

Pentru a supraveghea respectarea acestor directive, agentii guvernului din teritoriu au construit retele de informatori care sa monitorizeze si sa raporteze activitatile, mai ales religioase, ale vecinilor lor. Una dintre aceste activitati ilegale era botezul. De exemplu, femeile din "Liga Femeilor", organizatia seculara a guvernului liberal, nu mai aveau voie sa isi boteze copiii. Daca voiau sa-i boteze, puteau sa o faca doar in conformitate cu un nou "ritual" inventat de liderii Cardenistas, ritual in care copiii erau "botezati" cu miere. In brosurile de propaganda anticatolica ale guvernului se mai vorbea si de Soare ca despre "un Dumnezeu mult mai milostiv decit sfintii catolici". Completind aceasta religie a naturii, venea si directiva guvernului conform careia "doar taranii dispusi sa renunte la catolicism pot primi pamint". La toate acestea se adaugau violentele iconoclaste ale agentilor guvernului, care intrau in biserici si incendiau mai ales statuile Maicii Domnului, obiect de intensa veneratie pentru taranii mexicani, dansau in altare si inlocuiau icoanele de pe pereti cu portrete ale liderilor revolutionari si cu caricaturi anticlericale. Dar in timp ce taranii catolici erau batjocoriti, guvernul mexican ii acorda azil politic unui mare luptator pentru progres si civilizatie, un oarecare Leon Trotki, care facuse ca bolsevic in Rusia ceea ce facea guvernul liberal taranilor mexicani.

In aceste conditii de teroare ideologica, de santaj economic si de rezistenta catolica la nivelul preotilor "pasunisti" (foarte bine prinse de Graham Greene in Puterea si gloria), taranii mexicani s-au rasculat din nou si, intre 1926-1929, a avut loc lupta dintre fortele guvernului anticrestin si taranii care, pentru ca aveau ca strigat de lupta "Viva Cristo Rey!", au fost denumiti cristeros. Cu sprijinul armatei, al SUA si chiar al unui Vatican care, asa cum arata istoricul Jean Meyer, dorea sa mentina relatii bune cu guvernul mexican, revolta taranilor catolici a fost dezamorsata. Dar de 80 de ani incoace, elitele pentru care puterea e adevarul sint constiente de puterea adevarului. De gloria lui. Si de aceea au nevoie de bruiajele unui Riemen.