OPINII

Un esec artistic sau despre cum nu ar trebui pusa in scena dramaturgia clasica

Am asteptat cu mare nerabdare deschiderea stagiunii la Teatrul National din Iasi, intre altele si pentru anuntata premiera cu Mizantropul de Molière. Valoarea absoluta a textului ilustrului clasic francez, renumele regizorului, Gábor Tompa, curiozitatea de a vedea la lucru pe actorii mai tineri ai Nationalului iesean mi-au creat multe sperante ca duminica, 2 octombrie, a.c., voi participa la un eveniment teatral major. Ca filolog, ca admirator al marelui Molière si ca spectator, marturisesc ca am fost foarte dezamagit in asteptarile pe care mi le facusem. Nu l-am regasit pe Molière in autenticitatea lui, dar nici altceva in loc. Intrucit, dupa peste douazeci de ani de la lectura textului, uitasem aproape de tot continutul piesei, intriga si desfasurarea actiunii, am iesit din sala frustrat si furios ca nu am reusit sa inteleg mare lucru. Daca am fi trait in alta epoca, in care reactiile de nemultumire spontana ale spectatorilor ar fi intrat in regula jocului, m-as fi racorit probabil pe loc prin fluieraturi sau tropaituri... Ajuns acasa, am pus imediat mina pe admirabila versiune romaneasca a piesei, facuta cindva de Tudor Arghezi. Dupa o ora de lectura m-am linistit. Piesa era acolo asa cum persista ea in memoria mea, ca document inubliabil al epocii de inalt rafinament a Regelui-Soare, un text plin de dinamism si de nerv, cu replici sclipitoare si cu adinci intelesuri poetice, etice si filosofice. Intre textul molièresc minunat recreat de marele Arghezi in grai valah si ceea ce vazusem pe scena pare sa nu fi fost o relatie directa!

Voi incerca sa (imi) explic resorturile si cauzele acestei dezamagiri. Nu am pretentia sa fac evaluari de expert si sint convins ca pot gresi. Inimosii actori, regizorul si intreaga trupa merita pentru eforturile si daruirea lor laude si aprecieri justificate si oneste. Tocmai de aceea ma si simt dator sa fiu sincer! Doua ar fi, dupa parerea mea, explicatiile pentru acest (semi)esec: mai intii o conceptie regizorala gresita si, in al doilea rind, neintelegerea sau uitarea unuia dintre ingredientele esentiale ale teatrului clasic, care este declamatia. Spus foarte pe scurt, cred ca, dorind cu orice pret o "agiornare" sau o actualizare a textului molièresc, regizorul nu a reusit sa convinga ca stie ce doreste de fapt. Apoi, ignorind forma primara, in versuri, a textului, el pare sa nu fi stiut sa ceara actorilor sa declame sau sa recite bogatul text, lasindu-i sa se desfasoare, la nivel verbal dupa cum il taie pe fiecare capul. Sa le luam pe rind. Mai intii, o chestiune de principiu, cea a adaptarii textului pentru scena. Se stie ca textul nu este totul pentru o piesa de teatru. Uneori, in cazuri extreme, el este doar un pretext pentru altceva, care urmeaza sa prinda viata pe scena. Orice spectator avizat stie ca exista o creativitate libera a regizorului, ale carei limite se gasesc totusi undeva, si anume in gradul de receptivitate a spectatorului. Lucrul acesta l-au stiut cel mai bine marii creatori, inventatorii de fapt ai teatrului asa cum il cunoastem, un Sofocle, un Shakespeare, Molière insusi, la rindul lor geniali "regizori" ai propriilor piese. Nu putem deci pretinde o redare literala, absolut fidela si integrala a textului pe scena. Ne intrebam, totusi, care este punctul in care libertatea regizorala se transforma in arbitrar. In cazul de fata, al spectacolului regizat de Tómpa Gabor, cred ca s-a atins acest regretabil punct. Mi se pare ca asupra textului lui Molière s-a exercitat nu o delicata operatie de decupare in functie de o idee oarecare, ci un masacru! Mi se va raspunde, poate, ca in cele doua ore pe care le poate suporta un spectator actual nu ar fi incaput intregul text! Resping acest argument si cred ca vor fi fiind destui spectatorii care gandesc ca mine cind afirm ca as fi stat si patru ore (cu pauzele de rigoare) ca sa ascult (si "sa vad") textul molièresc in toata splendoarea sa, in haina sa argheziana, fie ea si putin invechita, recitat cum se cuvine de niste tineri actori atit de dotati si de frumosi ca aceia pe care ii vedeam chinuindu-se inaintea mea! N-a fost sa fie! Gabór Tompa declara ca a alcatuit el insusi o versiune pentru scena a piesei, pornind de la traducerile lasate de Tudor Arghezi si de Nina Cassian! Nefericita decizie, catastrofale consecinte, caci textul si-a pierdut orice coerenta interna! O solutie acceptabila, in consens cu intentia "actualizarii" si a adaptarii continutului piesei la „orizontul de asteptare" al actualitatii ar fi fost poate transpunerea onesta, in proza, oricit de selectiva s-ar fi dorit, a ansamblului, un fel de re-scriere in limba si pe intelesul spectatorului actual, un fel de "prelucrare" de tipul editiilor vulgarizatoare "Biblia pe intelesul tuturor" sau "Homer repovestit copiilor". Recunoscind in acest procedeu o logica, sa zicem, comerciala, personal m-as fi simtit ofensat de o asemenea oferta, care ar fi avut la baza rationamentul falacios: "atita poate intelege si rabda spectatorul de azi, atita ii oferim". De-a dreptul vulgare si gratuite mi s-au parut "adaptari" lexicale precum limuzina si masina in loc de trasura, presedinte in loc de rege sau elementele argotice poponar si labagiu...  Nu, spectatorul actual nu este in nici un caz mai redus mental si mai rudimentar decit cel de altadata! As spune chiar ca el, Spectatorul, s-a cam saturat de "agiornamente" in care eroii homerici ne sint prezentati calare pe motociclete, iar rafinatii locatari ai saloanelor baroce sint mutati intr-o mahala sordida. Devenit rutina, orice experiment esueaza in kitsch! Curaj artistic autentic ar putea dovedi astazi tocmai acel regizor care s-ar intoarce la canoanele clasice ale teatrului si la respectul pentru text si pentru bunul simt artistic! Un public cultivat cum este cel iesean, cu o istorie la fel de veche si de prestigioasa ca a Nationalului moldav, nu ar merita oare sa i se ofere cindva un mare spectacol care, pornind de la o capodopera clasica (tragicii greci, Shakespeare, Molière, Racine, Calderon, Goethe sau, de ce nu, Caragiale, Delavrancea, Davila, Blaga), prin conceptie regizorala, costume, scenografie si jocul actorilor, sa se reintoarca, fie si doar ca experiment, la sursele primare ale spectacolului teatral?

Revenind acum la recenta premiera ieseana cu Mizantropul, constatam inca o data cu mihnire ca actorii romani nu (mai) stiu (nu mai sint instruiti la facultate?) sa inteleaga poezia in specificul ei si sa o recite ca atare! Ca si Shakespeare, Racine sau Corneille, Molière a scris unele piese in proza, altele in versuri. Mizantropul face parte din ultima categorie si lucrul acesta nu este intimplator, poeticitatea discursului teatral adecvindu-se continutului reflexiv, cu tensiuni dramatice, al acestei comedii lirice. Or, tocmai la aceasta poeticitate constitutiva regizorul a renuntat. Pe de o parte prin "prelucrarile" sau "rezumarile" textuale proprii, se pare in proza, iar, pe de alta parte, prin inadecvarea cu care pasajele in versuri care au ramas totusi au fost recitate de majoritatea actorilor, ceva esential s-a pierdut. Singurele exceptii mi s-au parut Emil Coseru (Oronte) si Gelu Zaharia (Du Bois, valetul lui Alcest), actori care, fie din instinct, fie ca urmare a unei "instructii" pe care colegii lor mai tineri nu o mai primesc in facultate, au stiut sa-si recite foarte bine, cu nerv si cu expresivitate, partitura versificata. Partial corecta mi s-a parut si maniera de declamare a celor trei personaje feminine (Celimena, Elianta si Arsinoe), interpretate de tinerele actrite Silva Helena Schmidt, Andreea Boboc si Diana Chirila. Iar dezamagirea cea mai mare mi-a produs-o, in acest sens, interpretul lui Alceste, personajul central. Invitat de la Craiova, actorul Sorin Leoveanu este, dupa parerea mea, cel care a inteles cel mai putin din rolul sau. Replicile aruncate cu voce tare, uneori aproape urlate, agitatia perpetua pe scena, lungile strofe cu caracter poetic rostite ca si cum ar fi fost banale tirade in proza, au aneantizat esenta dilematica a personajului, unul dintre cele mai complexe ale dramaturgiei clasice franceze, facindu-l de neinteles. Pacat!
In concluzie, spectatorul iesean ramine in continuare, rabdator, in asteptarea intilnirii cu teatrul clasic autentic.

Eugen MUNTEANU, Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza"