Eurotrip agentie de turism
mesterescu

vineri, 19.09.2014

Despre o scurtă preumblare prin flăcări a lui Daniel Corbu

GALERIE
nichita danilov200
  • nichita danilov200
- +

Mărturisesc că am avut intenţia să scriu un studiu critic pertinent, exact şi sobru şi despre poezia lui Daniel Corbu, dar pornind de la titlurile volumelor sale de versuri Intrarea în scenă, Plimbarea prin flăcări şi Preludii pentru trompetă şi patru pereţi, Documentele haosului etc., etc., prin mici digresiuni şi ocolişuri m-am „abătut“ de la intenţia mea şi rezultatul a fost ceea ce se va vedea mai jos: un text parabolic.

Titlurile volumelor au fost pentru mine simple pretexte pentru digresiunile care urmează; totuşi trebuie să spun că n-am lăsat imaginaţia să lucreze în voie, ci am subordonat-o unui labirint logic, urmărind să redau, să mă apropii cât mai mult de atmosfera poeziei lui Daniel Corbu. Titlurile cărţilor sale mi-au fost ca o fereastră prin care am încercat să văd „splendidele grădini ale aurului“, adică ale poeziei. Cititorul va scuza criticul şi va ierta poetul. Cel care stă la fereastră şi admiră un peisaj frumos ce se deschide în faţa sa e vinovat oare pentru imaginile şi cuvintele care-i trec prin minte? Iar eu am încercat aici chiar mai mult: am încercat să jonglez cu ideile. Am reuşit, n-am reuşit?
Dar să începem cu începutul. Referitor la Intrarea în scenă, titlu care spune mult despre teatralitatea poeziei autorului. Mai de mult, la o întâlnire cu publicul, regizorul Ovidiu Lazăr vorbea despre relaţia dintre actor-regizor-autor-text-public, făcând următoarea comparaţie: un actor este o uşă pe care intră autorul şi spune : „Stimaţi spectatori, în seara aceasta vă prezint următorul spectacol, vă rog să aveţi un pic de răbdare, mi-am uitat ochelarii în cabină şi nu reuşesc să descifrez textul. De care text e vorba nu spune. Spectatorii aşteaptă şi ei tăcuţi, iar autorul iese de pe scenă. În urma lui, uşa-actor rămâne deschisă până la terminarea spectacolului şi actorul rămâne singur pe scenă, iar spectatorii continuă să aştepte întoarcerea autorului“. Autorul însă nu se mai întoarce, iar spectatorii uită ce aşteaptă şi sunt prinşi de jocul actorului. Textul este însă acum actorul, uşa rămasă deschisă după plecarea autorului. Este un joc dublu de oglinzi: actorul se oglindeşte în public, iar publicul se răsfrânge, se identifică cu actorul. Actorul devine acum sensul textului, iar fiecare spectator o uşă deschisă pe care pătrunde actorul. Spectacolul de teatru este astfel un labirint alcătuit din tot felul de uşi-sensuri ce se închid şi se deschid pe măsură ce piesa este jucată pe scenă. După terminarea spectacolului, publicul iese din sală purtând în cârcă personajele din piesă, pe actorii care au dispărut după cortină. În Intrarea în scenă a lui Daniel Corbu, autorul îşi împinge personajele pe scenă, apoi le retrage, printr-un discurs de efect. Iată, de pildă, înotătorul din poezia cu acelaşi titlu; sătul de glorie, de adulaţii, înotătorul se scufundă încet în anonimat : „Pot să spun că era o minune a acelui oraş / înotase prin zeci de bazine / câştigase atâtea campionate / viaţa îl ţinea întotdeauna deasupra / şi toţi îl priveau cum trecea / ca un fel de Iisus pe ape /.../ pot să spun că era o minune a acelui oraş / şi că deodată i se făcu dor de adânc / şi se lăsă la fund / iar ceilalţi, aşteptând, credeau că e o glumă.“ Înotătorul ne trimite cu gândul la finalul romanului lui Hermann Hesse, Jocul cu mărgelele de sticlă. Ajuns la culmea desăvârşirii spirituale, magister ludi se aruncă în apa limpede ca de cleştar a unui lac de munte, simbolul conştiinţei, şi dispare fără urmă. În acelaşi timp, poemul trimite şi la finalul filmului Singurătatea alergătorului de cursă lungă a lui Tony Richardson în care câştigătorul se opreşte la câţiva paşi de linia de sosire şi refuză să mai înainteze. Lumea îl încurajează, apoi toţi îi întorc spatele.
În cel de-al doilea volum al său, poetul Daniel Corbu propune (cititorilor) o plimbare prin flăcări.
Doamnelor şi domnilor, poftiţi să ne plimbăm prin flăcări, azi are loc cea mai mare reprezentaţie, ultima, poftiţi, vă rog, nu vă fie teamă, nu costă nimic, spune poetul. Şi mai spune: flăcările nu ard, flăcările sunt inofensive. Ne vom plimba cu mâinile la spate prin flăcări, cum altădată filozofii prin grădinile din Akademos. Vom discuta. Ce vom discuta? Cuvinte.
Fiecare cuvânt e un domn orb ce traversează strada, condus de un câine orb, un cuvânt orb. Maşinile stau la semafor. Tramvaiele claxonează. Câinele îl trage pe domnul orb în mijlocul străzii. Strada e-n flăcări. Câinele se opreşte din nou, adulmecă în dreapta, în stânga. Roţile ruginite ale vagoanelor ard, şinele urlă prin oraş. Câinele îşi lasă urechile în jos: semaforul e pe verde. Atenţiune, maşinilor, rămâneţi pe ioc, pe stradă trece un om orb cu un câine orb, el e cititorul !
Cititorul trece prin flăcări, îl conduce un câine. Tramvaiele pornesc, scrâşnesc din dinţi. În fiecare staţie se urcă bărbaţi şi femei cu umbrele de flăcări în mână. Deasupra lor cade o ploaie de flăcări. O ploaie de flăcări se scurge pe burlane. Flăcările curg şiroaie pe străzi. Aveţi grijă să nu călcaţi prin flăcări. Acoperişurile sunt nişte piei întinse, de bivol, în care ploaia bate barabana. Copiii stau cuminţi la geam şi privesc. Bătrânii ies cu prapuri în stradă, părul lor alb e în flăcări. Prin mijlocul străzii merge Poetul orb (noul Homer renăscut în chip de Corbu), cu ţeasta rasă şi hainele umede de flăcări. Bătrânii părinţi îi ies înainte cu sare, cenuşă şi pâine, după datină. În pieptul Poetului e pârjol, vâlvătaie sumbră. El e ca o casă care a luat foc, e templul ce arde. Iese fum pe nări, pe gură, pe creştet: acoperişul minţii lui. Grinzile se prăbuşesc înăuntru.
Scoateţi repede, scoateţi cât mai repede patul afară, scoateţi masa de scris, scaunele, cât mai e timp. În prima cameră e Poetul cu iubita lui, stau în pat. El v-a spus: acest om stă întins în pat. Iubita lui e o flacără vie. El nu vede, nu aude nimic, scăpaţi-l din pârjol! Orice piept e plin de mobile, dulapuri, cuiere. În dulap sunt costume de haine, cămăşi, pijamale, ciorapi. Hainele stau pe umeraş, pijamalele atârnă mai jos de plămâni. „Poetul când se plimbă prin oraş / nu uită să-şi cumpere un umeraş„ (v. Emil Brumaru, n.n.). Cu umeraşul pe umăr, Daniel Corbu se plimbă pe străzi, strigă : „uneori visam femei adormind cu bocancii bărbaţilor plecaţi la război“ şi „strigătoare la cer e făţărnicia ferestrelor“, sau „e bine să mângâi şi partea cea mai săracă a zarurilor la Casa Pogor“. Poetul trece pe străzi, „orele cad precum păsările îngheţate din copaci iarna“ la picioarele sale. O cruciadă a îndoielilor îi traversează munţii din creier. Cu braţele şi întrebările sale caută să îmbrăţişeze mulţimea. Moartea vine spre el pe un drum drept, sentimentele safe se retrag în cărţi. Cu inima însângerată, Poetul se înalţă peste oraş cu propria sa umbră în braţe. Strigă în urmă: „iată-te cu trecutul pe umeri / te-ai umplut de pământ / îl scuturi de pe haine / de pe limba din suflet / visezi cu pământ scrii cu / pământ / prin memorie trece întotdeauna un râu /şi o casă roşie /.../ bunicul aruncă pământ în sus / şi face o fântână de afundat în ea chipuri“. Apoi Poetul traversează cerul proferând cuvinte ameninţătoare. Norii ard, cerul e în flăcări. Poetul se plimbă prin ele. Flăcările sunt un Poem. Ele îl ard în măsura în care arde Poemul.
În cartea a cincea a Istoriei naturale a lui Plinius cel Bătrân găsim următorul pasaj despre flăcări: „În fierăriile din Cipru se poate vedea o muscă mare cu patru picioare: unii o numesc pryală, alţii îi dau numele de pryaustă. Ea trăieşte atât timp cât se află în mijlocul flăcărilor; dacă zboară mai departe moare“. Şi acum din Daniel Corbu: „acum că poezia ţi-e nevindecată rană / (aşa cum marea e mireasa înecatului) / că eşti egal în drepturi cu singurătatea / fericit uneori ca orbii care visează focuri de artificii /.../ spune-mi TU - mi-a spus Poezia - şi hai să ne începem plimbarea prin flăcări“.
Totuşi, înainte de a începe plimbarea prin flăcări la braţ cu mireasa sa, Poezia, aş vrea să-l întreb pe poet dacă a auzit de musca Pryaustă? Ce crede despre ea? O poate prinde în palmă atunci când aceasta îi bâzâie pe lângă mustăţi? Nu-i e teamă că îşi va arde degetele? O, Plinius, Plinius, cu muştele tale, la grele încercări ne mai pui!

Comentarii Facebook

Ultima ora

editorial

Religia în şcoli şi nevoia de secularizare

Mihai CHIPER

Religia în şcoli şi nevoia de secularizare

Aşa cum Al.I. Cuza o ales secularizarea averilor mănăstireşti ca modalitate de a canaliza resursele pentru necesităţile unui stat modern, este nevoie de o nouă secularizare a fondurilor publice şi instituţiilor din România.

Filmuletul zilei

opinii

Când e momentul marilor proiecte ?

arh. Ionel OANCEA

Când e momentul marilor proiecte ?

De ce n-am începe acum un proiect în parteneriat? De o parte administraţiile locale şi administraţia căilor ferate. De cealaltă persoanele fizice şi juridice din zonele tangente, afectate de proiect.

Parisul cărturarului

Alexandru CĂLINESCU

Parisul cărturarului

Nicolae Balotă reconstituie povestea iubirii lui pentru Franţa, neezitând să utilizeze cuvântul „adoraţie”.

Unioniştii de centură

Radu POPESCU

Unioniştii de centură

Tatăl lui Johnny ne-a povestit despre România lui, pe care nu o văzuse niciodată, dar pe care o ştia pe de rost.

Propunerea redactorului sef

O nouă cultură urbană

Toni HRITAC

O nouă cultură urbană

Lucruri nemaiîntâlnite se petrec în Iaşi. Pe un vârf de deal, la Rediu, a apărut un bloc de şase etaje.

Caricatura zilei

Nicuşor e departe...

 

Editia PDF

Intrebarea zilei

Cine este candidatul la prezidentiale ofiter sub acoperire?

vezi raspunsuri

Copyright 2006-2013 © Ziaruldeiasi.ro Toate drepturile rezervate.