Anunturi de Mica Publicitate
Abonament la editia electronica
Iasi Tv Life
TeleM
TVR Iasi Telejurnal
Abonament la editia tiparita

vineri, 29.03.2024

Goluri şi bare

GALERIE
briscan zara
  • briscan zara
- +

E clar că ceea ce numim noi azi „sport” este ceea ce a mai rămas, aproape la nivel de simbol, din marile bătălii ce se purtau cândva frecvent între diverse comunităţi de oameni sau chiar popoare. Mai avem doar aceste mici bătălii contra cronometru.

Sunt puţini cei care nu iubesc sportul, iar aceştia sunt de cele mai multe ori indiferenţi în multe alte aspecte importante ale vieţii, trăind doar în lumea pe care doar ei o consideră reală, separată de restul. Asta pentru că sportul este poate singura legătură pe care o mai avem cu viaţa primitivă, cu lupta fizică pentru supravieţuire, cu oamenii care am fost cândva şi care ne definesc sinele cel mai profund. Aproape toate sporturile ne amintesc prin diferite forme ce suntem, ce putem face şi ce este viaţa, prin exemple concrete. Sportivii pe care îi urmărim cu sufletul la gură, şi pe care îi admirăm uneori până la adulaţie, sunt reprezentanţii noştri în această luptă, ei se pun în locul nostru şi se bat la propriu pentru a câştiga. Ei bine, azi câştigul e doar simbolul supravieţuirii, pentru că o luptă pierdută însemna cândva pierderea existenţei înseşi. Sporturile merită luate în serios pentru că sunt singurele momente de trăire intensă reală ce ne-au mai rămas, indiferent ce ar spune majoritatea nevestelor, intelectualilor prea preţioşi, feţelor palide ce mimează indiferenţa.

E clar că ceea ce numim noi azi „sport” este ceea ce a mai rămas, aproape la nivel de simbol, din marile bătălii ce se purtau cândva frecvent între diverse comunităţi de oameni sau chiar popoare. Mai avem doar aceste mici bătălii contra cronometru. Cu siguranţă erau şi atunci reguli respectate de toţi, arbitri, jucători pe diferite poziţii, şi chiar un soi de scor. Singura mare diferenţă e că atunci totul era la scară mult mai mare, iar consecinţele erau de cele mai multe ori fatale. Spiritul acela de luptă nu avea cum să dispară, ne-a rămas în genă şi nu va dispărea niciodată pentru că gena nu uită nimic, e cel mai de încredere high-tech mijloc de stocare de informaţii inventat vreodată. Urletele de victorie sau înfrângere de acum sunt aceleaşi cu cele de mii de ani în urmă…

Ca să nu mai vorbesc de faptul că sportul, ca şi bătăliile de altă dată, reflectă destul de fidel starea unei naţiuni în culori dintre cele mai realiste. De multe ori culorile sunt luate la propriu. Echipa Franţei, de pildă, este majoritar de culoare închisă, rezultat evident al sutelor de ani de colonialism practicat la scară planetară, îndeosebi în spaţiul afro-asiatic, lucru care nu se va întâmpla niciodată cu România sau Bulgaria, ţări cuminţi, neexpansioniste, închise etnic.

La meciurile de pe stadioane este o acumulare de energii enormă cum nu mai găseşti nicăieri. Dacă vrei să te încarci energetic mergi la un meci de fotbal sau de oricare ar fi şi ai să vezi. N-ai să simţi aşa ceva la niciun concert simfonic, piesă de teatru ori film. Acolo sunt doar energii canalizate în anumite direcţii, regizate, nimic nu este pe viu, caracterul de imprevizibil nu există. Pe când la sport imprevizibilul domină. Emoţiile sunt pe deplin justificate pentru că de cele mai multe ori iluzia realităţii este creată perfect.

Tocmai de aceea cred (nu că i-ar păsa cuiva de acest lucru…) că toate probele sportive ar trebui să rămână neschimbate, cu cât mai puţină tehnologie, cât mai puţină obiectivitate, pentru că viaţa nu este niciodată obiectivă. Se strigă sus şi tare că arbitrajul de la meciuri este de multe ori părtinitor şi că ar trebui puşi roboţi cu camere de luat vederi care să decidă. Păi tocmai asta e faza, suntem oameni, nu roboţi, trebuie să facem greşeli, trebuie să existe nedreptate pentru că toate aceste lucruri ne amintesc de faptul că nimic nu este sigur pe lume, că totul este schimbător şi că realitatea este crudă şi nu iartă pe nimeni, iar orice greşeală sau neatenţie se plăteşte.

De exemplu, nu sunt de acord cu acest compromis la care s-a ajuns în fotbal: 90 de minute, 30 de prelungiri, apoi lovituri de la 11 metri. Nu e corect. Nu aşa se demonstrează cine e mai bun, e o intervenţie arbitrară artificială, neavenită. Ar trebui ca echipele să joace până ce una marchează ori clachează. Nu mai are nimeni răbdare, trăim în timpuri moderne, iar oamenii au a doua zi serviciu? Păi asta e ideea, trebuie să rezişti până la epuizare, să faci sacrificii, să te implici total... Meciul nu e doar meci, e viaţă, indiferent dacă joci ori asişti!... Golul de aur era soluţia mai bună. Ar mai fi una în care căpitanii echipelor să se bată între ei, şi cine e mai tare acela să câştige. Iar o idee şi mai bună ar fi ca, în cazul în care nici după prelungiri nu câştigă nicio echipă, atunci să se bată suporterii şi cine câştigă acela să ia cupa. Abia atunci s-ar reveni de unde s-a plecat. Dar asta e doar o ipoteză absurdă…

Naţiunile tinere precum cea americană au încercat să îşi impună propriile sporturi care să le reprezinte şi în mare măsură au reuşit. Marea pierdere este, ca întotdeauna cu lucrurile făcute în pripă, sărind peste etape, că se simte aerul de artificial. Atât fotbalul american, cât şi baseball-ul sunt mai mult jocuri statice, de tehnică, de calcul, de tactici. Şi oricât de entuziaşti ar fi suporterii care trăiesc la fel de intens emoţia jocului, pentru că au şi ei acea nevoie de bătălie ca toţi ceilalţi, ei nu vor simţi niciodată emoţia absolută a unui meci de fotbal european de pe un stadion plin care vuieşte. Am fost la meciuri de fotbal american şi baseball şi pot să zic că nu am văzut mai nimic. La baseball, de exemplu, de fiecare dată când mă uitam pe stadion jucătorii nu făceau nimic, îşi examinau bâtele, mănuşile, vorbeau între ei, mestecau gumă, se scărpinau. Iar spectatorii mâncau la greu popcorn, hot-dogs şi beau cola şi bere. În rest nimic. La „fotbal” era un pic mai intens, asta dacă nu se întrerupea jocul de un milion de ori pentru motive ştiute doar de ei. Iar faptul că jucătorii arătau ca nişte costume umflate pe cuiere era de-a dreptul ciudat. Nu mai vorbesc de faptul că „fotbalul” american este impropriu numit astfel pentru că nu prea se joacă cu piciorul. Dar aici e vorba de orgoliul naţional care a impus, măcar în spaţiul Americii de Nord, termenul mult mai atractiv şi cu istorie, numind sportul „celălalt” cu piciorul, aproape ironic soccer (association football).

Când noi practicăm un sport, nu doar asistăm la el, lucrurile se schimbă… Atunci luptăm pentru recunoaştere, pentru orgoliu, pentru învingerea propriilor limite, ca să demonstrăm că putem, că avem rezistenţă, talent, creativitate, că suntem mai buni decât alţii. Ca în viaţă…

Briscan Zara este scriitor şi publicist

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Cine profită de madam Şoşoacă

Pavel LUCESCU

Cine profită de madam Şoşoacă

Campania care urmează la Iaşi nu trebuie să devină un circ de tip Şoşoacă, decât dacă vrem să ne batem joc de viitorul acestui oraş. Nu vreau să spun că madam SOS România ar trebui ignorată, ci că n-ar fi rău dacă am încerca să înţelegem mai mult ce are în cap când vine vorba de viitorul oraşului şi mai puţin ce vrea ea să ne vândă, adică scandal.

opinii

Distrugerea statuilor

Alexandru CĂLINESCU

Distrugerea statuilor

Frenezia negatoare woke e urmarea obscurantismului, a fanatismului şi a inculturii. Ideologii woke au cale liberă în mass-media, au pătruns în universităţi şi în şcoli. Acţiunile lor n-au nimic comun cu adevărul istoric. Ei pretind că fac dreptate celor ai căror strămoşi au fost umiliţi şi exploataţi, în realitate manipulează istoria şi adâncesc fracturile sociale.

De ce este atât de aspru Postul Mare?

pr. Constantin STURZU

De ce este atât de aspru Postul Mare?

Faţă de celelalte posturi de peste an, Postul Mare (care precede Sfintele Paşti) este considerat unul aspru, atât din punct de vedere alimentar, cât şi din alte puncte de vedere. De ce este – sau ni se pare a fi – Postul Mare atât de aspru? De ce, în genere, ne este atât de greu să postim? Din mulţimea de posibile răspunsuri, să reflectăm azi la trei dintre ele.

Roboţi

Codrin Liviu CUȚITARU

Roboţi

Robotul a trecut, treptat, de la „plimbarea” convulsivă pe coridoarele Universităţii, la alergarea „profesionistă”. Se arăta capabil să sară şi peste obstacole, plăcerea sa supremă fiind „să evite” deliberat, în viteză, femeile de serviciu îngenuncheate pe ciment şi prinse în efortul răzuirii gumelor de mestecat aruncate iresponsabil. Îngrijitoarele se speriau îngrozitor şi ţipau injurios după Robogică (foarte des îl numeau „pocitania dracului”!).

pulspulspuls

Un mare mister la liberalii ieşeni: cine va primi de la Bucale pâinea şi cuţitul listelor din toamnă?

Un mare mister la liberalii ieşeni: cine va primi de la Bucale pâinea şi cuţitul listelor din toamnă?

Un mare mister tace şi face pe piaţa politichiei locale în această perioadă, stimaţi electori: cine va face listele de candidaturi de la parlamentarele din toamnă la liberalii ieşeni? 

Caricatura zilei

La reciclat pet-uri și doze

Când Sistemul Garantie Colectare te pune pe gânduri

Cumpara editia digitala

Vremea in Iasi

Curs valutar

Parteneri

Intrebarea zilei

Vladimir Putin, presedintele Federatiei Ruse, a declarant intr-un interviu dat jurnalistului american Tucker Carlson ca nu va ataca niciun stat NATO. Credeti ca isi va respecta cuvantul dat?

vezi raspunsuri