Anunturi de Mica Publicitate
Abonament la editia electronica
Iasi Tv Life
TeleM
TVR Iasi Telejurnal
Abonament la editia tiparita

Ultimele veterane ale războiului mondial: Ieșencele care poartă cu ele un trecut greu de povestit

GALERIE
Iliana Siritianu si Elena Pavelescu - veterane de razboi
  • Iliana Siritianu si Elena Pavelescu - veterane de razboi
- +

Fie că sunt văduve de război şi au rămas acasă să aibă grijă de copii în timp ce soţii le mureau pe front, fie că au participat direct la cel de-al Doilea Război Mondial îngrijind răniţii în spitalele de campanie, ultimele femei veterane şi văduve de război din judeţul Iaşi poartă cu ele un trecut greu de povestit. Iliana Siritianu are 106 ani şi este cea mai în vârstă văduvă de război şi printre cei mai vârstnici locuitori ai judeţului. Elena Pavelescu este una din cele trei veterane care au mai rămas. I-au murit în faţa ochilor sute de soldaţi români şi a fost la propriu mama tuturor răniţilor. Acum, la 88 de ani, pare că încă mai aude bombardamentele şi zgomotul făcut de raidurile de deasupra oraşului.

Cele două războaie, unul pe front, altul acasă

Prin spatele grădinii ei curge Prutul, do­mol ca un car cu boi. Iliana Siritianu a trecut de 100 de ani de mult, însă vorbeşte re­pede şi povesteşte cu lux de amănunte orice întâmplare ce pe timpul războiului. Doar anii nu prea şi-i mai aminteşte, îi dau bătăi de cap. Nu mai ştie la câţi ani s-a căsătorit şi nici câţi ani avea soţul când a murit. Cumva se pierd în negura timpului. Dar îţi poate spune cu exactitate drumul din timpul refugiului de la Bosia, zonă de conflict pe acea vreme, loca­litatea în care s-a măritat şi locuieşte şi în prezent, până la Aroneanu, unde a stat aproape o lună. „Am plecat cu băiatul mic în braţe şi cu vaca şi viţelul de funie. Am luat vaca cu mine ca să am lapte pentru copil. Pe drum am rămas fără mâmcare pentru că am pus la un loc şi am mâncat toţi refugiaţii. La drum cu noi atunci mai erau şi două lehuze cu copii mici, le-am dat lapte de la vaca noastră. La Aroneanu am stat la Ghiţă Drangă, un om bun care avea 20 de vaci. Soţul îmi era în război, m-am căsătorit cu el târziu, nu mai eram tânără. Nu l-am cunoscut, a venit la poartă şi m-a peţit, abia după aceea l-am văzut. N-am apucat să stăm împreună decât doi ani, după aceea a plecat la război. Mai venea în permisie acasă şi ultima dată când a venit mi-a spus că dacă nu se mai întoarce să nu plec, să rămân în casa lui, să am grijă de băiat şi să fiu cuminte în continuare. Şi am înţeles ce mi-a spus, să nu mă recăsătoresc. Şi am rămas aici“, povesteşte bătrâna, de parcă a fost ieri, nu acum 75 de ani în urmă.

Când s-a întors acasă la Bosia nici plita la sobă şi nici sticla la geamuri nu a mai găsit. Parcă era casa nimănui şi a trebuit să o ia de la capăt. Are un singur copil, pe Gheorghe, cinci nepoţi şi trei strănepoţi. Spune că din neamul ei, ea fiind de loc din Cristeşti, nu mai trăieşte nimeni, ea este ultima dintre fraţi. Şi chiar dacă picioarele nu o mai ascultă şi trebuie susţinută de braţ prin curte, spune că îi vine mereu să facă treabă.

„În viaţa mea nu mi-a plăcut lenea şi minciuna şi nici n-am vrut răul la nimeni. Bărbatul mi-a murit la Odessa, o perioadă primeam scrisori de la el şi cărţi poştale, după care n-am mai primit. Când s-a terminat războiul, am aşteptat, şi n-a mai venit. A venit cineva şi ne-a anunţat că e mort. I-am văzut ghetele în picioarele altuia din sat“, spune văduva, iar ochii îi sticlesc straniu deodată.

După război a urmat foametea şi s-a descurcat cum a putut. Avea două găini pentru ouă, apoi mai dădea din casă bunuri pe mâncare. A dat la schimb patru feţe de pernă, albe pe 12 kilograme de grăunţe, apoi când iar nu a mai avut ce-i da de mâncare lui Gheorghe, a mai dat o „scoarţă“ bună pe 20 de kilograme de făină de porumb unei familii mai înstărite din sat. Mai vindea lapte şi avea grijă ca vaca să nu rămână niciodată flămândă. În acea pe­rioadă de foamete, întâi îi dădea copilului să mănânce, apoi dacă mai rămânea mânca şi ea.

Cu fiul său are alte poveşti. Îşi aminteşte cum îi trimitea în armată pachete cu tot ce avea ea mai bun. Băiatul care are acum 74 de ani a făcut armata la Constanţa la Securitate. Îşi amintesc cum tăiau colţul la o franzelă, o scobeau de miez şi îndesau înăuntru o sticlă de rachiu. Lipeau colţul la loc şi-i trimitea în armată. Uneori îi mai punea şi bani, tot în franzelă. Pe 29 februarie face 107 ani, însă calendaristic sărbătoreşte o dată la patru ani. Râde la ideea că are de fapt 26 de ani. Când o întreabă lumea de secretul longevităţii, ţaţa Iliana nu prea ştie ce să le răspundă. Mai că ridică din umeri. E vădană de peste 70 de ani şi nu a ştiut decât să tragă pentru singurul său copil. „Am muncit, am dus lipsuri, mă rog în fiecare seară şi dimineaţă...“, spune a­prin­zând candela de pe masă.

De ea au grijă nepoţii şi Gheorghe, iar când stă afară la răcoare sub copaci, îşi alege singură postul la radio. Îi place muzica populară. De povestit de pe vremea Războiului nu ar mai termina, însă se mulţumeşte să întrebe: „Da’ o pereche de picioare, nu mi-aţi adus?“.

„Mă rugau să scriu scrisori pentru familiile lor“

O altă poveste aparţine Elenei Pavelescu din Iaşi. Locuieşte la primul etaj la un bloc din spatele gării de nord şi-şi petrece timpul mai mult în balcon, ia aer. De acolo mai vede lumea. S-a căsătorit cu un medic de la Spitalul Militar şi a născut doi copii, din care doar fata îi mai trăieşte. Pentru ea războiul a fost o spaimă, una pe care şi azi o mai simte în furca pieptului. Era nespus de tânără şi nespus de frumoasă când a început războiul. Nu avea nici 18 ani împliniţi şi s-a oferit voluntară la Spitalul de Companie nr. 16 din Botoşani, locul unde veneau soldaţii răniţi în prima linie de pe front.

De loc, Elena Pavelescu este din Dorohoi, acolo s-a născut în 1926 şi a crescut împreună cu fratele şi sora sa. Apoi s-a mutat cu familia în Boto­şani, unde au locuit pe strada Războieni nr.13. Aveau o casă mare şi ţineau în gazdă chiriaşi. Când au început bombardamentele, viaţa liniştită de familie s-a sfârşit. „Îmi amintesc de avioanele care treceau pe sus, ce zgomot făceau. Nu ştiţi ce era în sufletul nostru, ne era frică să nu ne bombardeze. A fost jale, a fost durere, s-a pierdut mult pe timpul războiului. Când treceau nemţii cu maşinile pe stradă, tata stingea lumina şi stăteam toţi la geam, şi priveam de după perdea. După război s-a trăit liniştit, a fost bine“, mărturiseşte femeia.

La Spitalul de Campanie stătea de dimineaţa până seara târziu, era infirmieră şi făcea de toate, rula feşe, ajuta bolnavii să mănânce, îi curăţa, îi ajuta la baie. Dimineaţa la prima oră era prezentă pentru sterilizarea ustensilelor me­dicale, apoi nu-şi mai vedea capul de treburi. Spune că imaginea răniţilor veniţi de pe front nu poate fi uitată nici la bătrâneţe, când vine vremea să mai uiţi. „Mulţi au murit, nu mai aveai ce le face. Cei care simţeau că le vine sfârşitul mă rugau să scriu scrisori pentru familiile lor, părinţi, soţii... le puneam la poştă. Pe acea vreme, comandant la Spi­talul Militar era Ion Tuchilă, am şi o poză cu toţi cei de atunci, o păstrez. Am avut în casă o evreică refugiată, dar nişte vecini au turnat-o şi au venit şi au luat-o, abia merge săraca că era bătrână. Războiul a rămas în mintea mea viu, le mai povesteam celor doi nepoţi ori copiilor când erau mici, mai ales lui Florin“, spune bătrâna, apoi tace.

Şi tăcerea se prelungeşte ca o boală de vară. Florin, singurul ei băiat, a murit, fiul a murit înaintea mamei. Avea 61 de ani, militar în rezervă. Şi peste asta nu poate trece în nici o zi. În jurul ochilor cearcănele se întunecă, ridurile de pe frunte se frământă. Pentru ea durerea pierderii copilului este mai mare decât durerea din toate războaiele lumii. De la el trece, aproape firesc, la propria copilărie. Îşi aminteşte de părinţi, de bunici...

„Mama era voinică, femeie de la ţară. Bunicul a lucrat pe moşia lui Costache Enescu, tatăl lui George Enescu. Eram o familie obişnuită şi de mică am vrut să ajut oamenii. Aşa am ajuns infirmieră în război, apoi am făcut şcoala de asistenţi medicali. Nouă ani am lucrat la Maternitatea Cuza Vodă din Iaşi, numai nopţi albe, deoarece am lucrat la secţia cu bebeluşi, apoi m-am transferat la secţia ORL la Spitalul Militar de pe Copou, unde lucra soţul meu. De acolo am ieşit la pensie“, mai spune veterana de război.

A fost cerută de nevastă în tren, de un medic pe care atunci l-a cunoscut

Un alt moment de încercare pentru ea a fost în 1941 când a fost refugiul. A fugit la Sibiu cu părinţii, a lăsat şi casă şi tot. Acolo a stat jumătate de an, după care s-a întors. Când a ajuns acasă a găsit casa plină de refugiaţi de la Cernăuţi. După ce s-a întors din refugiu a făcut Şcoala de Surori la Iaşi, iar întâlnirea cu cel care i-a fost soţ şi tovarăş de viaţă este alta. S-au întâlnit pe tren, iar în momentul în care el a văzut-o, a cerut-o pe loc de soţie. El era medic şi venea de la Bu­cureşti cu o geantă de penicilină. „Am în­ceput să râd, credeam că nu vorbeşte serios. I-am spus să aşteptăm, să ne cunoaştem şi noi. Când an ajuns m-a dus la tatăl său să mă prezinte şi abia atunci mi-am dat seama că este ceva serios, erau oameni înstăriţi, învăţaţi. El s-a prăpădit acum 20 de ani, a fost tehnician radiolog şi el m-a luat să lucrez la Spitalul Militar, să fiu acolo cu el“, mai povesteşte ultima veterană din judeţ.

Şi dacă tot vorbim de trecut, femeia mai spune că, în opinia ei, un alt vinovat al istoriei, pe lângă crudul război, mai este şi Carol al II-lea care „era bărbat frumos, dar afemeiat nevoie mare! A lăsat ţara pe umerii fiului său Mihai, şi nici acestuia nu i-a fost uşor“. Dar nu pomeneşte prea mult de Carol şi se tot întreabă dacă nu cumva ar trebui să facă o cafea. Poate două... „Au murit mulţi în spitale, însă românul tot român rămâne, am fost o naţie puternică în război. Cred că şi acum, dacă am mai trece printr-un război, tineretul s-ar descurca. Doamne fereşte de încă unul!“, încheie veterana.

Fiica ei are 53 de ani şi locuieşte pe aproape. Din când în când mai vine pe la ea să-i mai alunge singurătatea. La fel şi nepoţii. Ca veterană de război, Elena Pavelescu mai primeşte pe lângă pensie şi indemnizaţia de 200 de lei. Puţini dar necesari, spune ea. Aceasta se numără printre cele 6.866 de persoane din judeţ care primesc indemnizaţie de pe urma războiului. Din cei peste 1.548 de veterani de război, 13 sunt invalizi de război, 92 sunt decoraţi pe front iar 1.443 decoraţi cu medalia Crucea Comemorativă, medalii care au început să se dea din 1995.

La Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, filiala Iaşi mai sunt luaţi în evidenţă pe lângă veterani şi văduvele de război, 37 la număr în prezent, a căror şoţi au murit pe câmpul de luptă şi văduve de veterani de război. Din cele 4.600 de văduve, 452 sunt văduve de veterani decoraţi.

„Femei veterane au fost mai multe, însă au murit, în judeţ mai sunt trei. Unele au fost decorate pe front, altele decorate cu Crucea Comemorativă la bătrâneţe. Am avut şi o femeie cu grad de colonel. Cei mai mulţi veterani de război din judeţ mai sunt acum la Popricani. Ca şi informaţie interesantă, am avut şi o femeie care a luptat efectiv în război, iar soţul a rămas acasă să crească copiii. Acum, el ia indemnizaţia de văduv de război, deoarece soţia a murit pe front“, a declarat Dumitru Râmbu, secretarul Asociaţiei Veteranilor.

Cei care au participat la război, într-o formă sau alta, iau de la stat puţin peste 200 de lei. Indemnizaţia de veteran este de 92 de lei iar pentru invalizi, în funcţie de grad, între 102 şi 132 de lei. Aceştia mai primesc renta pentru decoraţii care este 75% din echivalentul soldei unui sublocotenent, ajungând astfel la 148 de lei sau 222 de lei. Sporul de front mai adună câte 10 lei pentru primul an de război şi 5 lei pentru fiecare lună ce trece de primul an. În concluzie, cei care au rezistat şi au luptat cel mai mult pe front pot ajunge la o in­demnizaţie aproximativă de 300 de lei pe lună.
 

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Moştenirea toxică ce o vor lăsa rectorii ajunşi la al treilea sau al patrulea mandat

Dan CONSTANTIN

Moştenirea toxică ce o vor lăsa rectorii ajunşi la al treilea sau al patrulea mandat

Dacă distinsul profesor „X” sau remarcabilul „Z” au putut să treacă peste lege, eu de ce nu aş putea?

opinii

Roboţi

Codrin Liviu CUȚITARU

Roboţi

Robotul a trecut, treptat, de la „plimbarea” convulsivă pe coridoarele Universităţii, la alergarea „profesionistă”. Se arăta capabil să sară şi peste obstacole, plăcerea sa supremă fiind „să evite” deliberat, în viteză, femeile de serviciu îngenuncheate pe ciment şi prinse în efortul răzuirii gumelor de mestecat aruncate iresponsabil. Îngrijitoarele se speriau îngrozitor şi ţipau injurios după Robogică (foarte des îl numeau „pocitania dracului”!).

Despre discursul regionalist din Moldova (II)

George ŢURCĂNAŞU

Despre discursul regionalist din Moldova (II)

Delestaţi de centru şi captivi între statalismul teritoriului post-sovietic de la est de Prut şi desconsiderarea de la nivelul Bucureştiului, moldovenii din România aleg soluţia cea mai simplă: ştergerea sau renunţarea la identitate. Exemplele sunt multiple şi deseori invocate în scrieri mai vechi, de la divergenţele teritoriale bucovineană (în plin nucleu statal al Moldovei), vrânceană şi gălăţeană, la tendinţele actuale ale tinerilor de a migra pentru studii spre centrele universitare externe Moldovei, deseori mai prost cotate decât Iaşul în sistemul universitar. În aceste condiţii, să nu înţelegi necesitatea unor mişcări care militează pentru scoaterea Moldovei din izolarea impusă de către centru e cam prea mult!

Spărgătoarea de coduri

Bogdan ILIESCU

Spărgătoarea de coduri

Viaţa unui copil de acum 40 de ani (şi aproape sigur şi înainte) era absolut fascinantă pentru că era înmuiată din plin în toată istoria omenirii şi în tot ce avea mai valoros, adunat până atunci, în cărţi. Da, lucrurile alea cu un aer prozaic, mărturia perpetuă a unei invenţii seculare, care, prin natura lor de a păstra scris orice gând pe care i-l încredinţai, obligau la multă atenţie, şi mare responsabilitate şi scriitorul, şi cititorul.

pulspulspuls

Calcule matematice: am putea avea o premieră la locale la Iaşi de ne va durea mintea

Calcule matematice: am putea avea o premieră la locale la Iaşi de ne va durea mintea

Dacă tot v-am servit ieri aicea niscai aritmetică electorală de Bahlui, haideţi să continuăm şi azi cu olecuţă de analiză matematică plus geometrie diferenţială tot pe tema asta incitantă! Nu de alta, dar acuşi încep iar simulările de alegeri, şi măcar să fim pregătiţi.

Caricatura zilei

La reciclat pet-uri și doze

Când Sistemul Garantie Colectare te pune pe gânduri

Cumpara editia digitala

Vremea in Iasi

Curs valutar

Parteneri

Intrebarea zilei

Vladimir Putin, presedintele Federatiei Ruse, a declarant intr-un interviu dat jurnalistului american Tucker Carlson ca nu va ataca niciun stat NATO. Credeti ca isi va respecta cuvantul dat?

vezi raspunsuri