Anunturi de Mica Publicitate
Abonament la editia electronica
Iasi Tv Life
TeleM
TVR Iasi Telejurnal
Abonament la editia tiparita

vineri, 29.03.2024

Ciocnirea civilizațiilor și „refacerea” ordinii mondiale. La Plugari

GALERIE
Gabriel Mursa (1)
  • Gabriel Mursa (1)
- +

În ultimă instanță, simțim că îmbătrânim nu din cauza trecerii anilor, a „bilanțului contabil” prea bogat în întâmplări sau evenimente văzute ori trăite, ci pentru că, uneori, tânjim fără explicații după acele vremuri „preindustriale” sau „premoderne”. Avem senzația că îmbătrânim, nu pentru că timpul se scurge implacabil, ci întrucât, din când în când, mai ales în pragul sărbătorilor de iarnă, ni se face dintr-odată dor de copilărie, de parfumul florilor de salcâm, de mirosul de iarbă abia cosită, de mersul cu uratul, de aburul colacului rumen și proaspăt scos din cuptor, de privirea senină, ușor melancolică și infinită de blajină a bunicilor.

Simți că îmbătrânești nu atunci când părul începe să-ți devină argintiu și să-ți cadă, când oasele îți trimit avertismente aparent fără motiv, când reflexele încep să te trădeze pictându-ți veșmintele cu stropi de ciorbă sau când nu îți mai aduci aminte cu rapiditate de ce ai coborât din dormitor în bibliotecă; bătrânețea îți dă târcoale, poate, atunci când remarci că viața se transformă pe nesimțite într-o colecție amplă și controversată de evenimente remarcabile, când impulsul de a-ți face primul bilanț devine irepresibil. M. Sorescu avea dreptate: „Vine o vreme/ Când trebuie să tragem sub noi/ O linie neagră/ Şi să facem socoteala”. Pentru mine, această contabilitate provizorie și în partidă simplă a vieții începe să consemneze cu destul cinism un număr oarecum îngrijorător de asemenea întâmplări, deopotrivă faste, controversate sau de-a dreptul nefericite. Am prins deja prăbușirea comunismului, o mare criză economică, o pandemie și un război la hotarele țării. Însă, înainte de orice, am fost parte implicată în ceea ce Huntington ar denumi ciocnirea civilizațiilor, care, în ceea ce mă privește, s-a manifestat fără menajamente și aproape contondent la căminul cultural din satul nașterii și copilăriei mele.

În a doua jumătate a anilor 1980, devenisem elev de liceu la Iași, nu atât dintr-o sete neostoită de cunoaștere, cât din dorința de schimba balia cu dușul și de a evita aproape predestinata carieră de căruțaș la C.A.P. Mă orășenizasem întrucâtva forțat, iar revenirile în satul de baștină – în general, cu ocazia vacanțelor – mi se păreau, păstrând proporția, similare întoarcerii revoluționarilor pașoptiști de la Paris, deși știam aproape pe de rost Epigonii, o poezie eminesciană, care, în context, nu-mi suna foarte încurajator. Mă modernizasem subit și priveam cu oarecare superioritate peisajul rural. Statul la umbră în sălile de clasă și în dormitorul de la internat îmi păzea tenul de vânt și soare, iar trecerea de la hârleț, la pix asigura mâinilor mele o piele de invidiat, care contrasta strindent cu fața arsă și palmele aspre ale foștilor colegi de gimnaziu, rămași acasă pentru a construi cea mai performantă agricultură din lume, după cum ni se reamintea seară de seară la Telejurnal. Însă cea mai profundă schimbare venea din sfera muzicală. Copil fiind, îmi petreceam sărbătorile de iarnă la balul din sat, privind cu o curiozitate nedisimulată dansatorii și, mai ales, orchestra formată, de regulă, din trei artiști populari de anvergură locală. Stăteam lângă scenă, fascinat de Gheorghe a' Floarei, capabil să bată „doba” o noapte întreagă, fără ca ceilalți doi tovarăși și chiotele chefliilor din sală să-i strice somnul în vreun fel. Mergeam la nunțile din sat unde repertoriul era asigurat de moș Ion Rusu, fratele bunicului meu matern, sau de lăutari din satele vecine. Or, contactul cu lumea urbană mi-a schimbat dramatic preferințele, trecând aproape peste noapte de la Vatamanu și Buhon, la Modern Talking, C.C. Catch sau Bad Boys Blue. Mai mult, eram cât se poate de hotărât să occidentalizez lumea indigenă, chiar dacă acest lucru însemna o „momițăreală” (A. Russo), adică, maimuțăreală, a culturii disco din vestul Europei, importată clandestin prin căminele de nefamiliști din periferia ieșeană. Spre disperarea multor consăteni, puneam umărul la schimbarea direcției în cultura băștinașă, importând din lumea urbană sau periurbană ceea ce Maiorescu numea, cu mai bine de un veac în urmă, drept „forme fără fond”. Îmi erau alături alți colegi de generație, alde Copac, Dorel, Costachi, Băietu sau Pardon, ultimul dintre ei, un „bonjurist” veritabil, școlit încă din clasa a cincea la liceul de artă de pe malurile Bahluiului, poreclit astfel din cauza faptului că repeta obsesiv acest cuvânt, confirmare supremă a tezei vehiculate de P. Eliade, privind influența franceză asupra culturii române. Însă noi – „pantalonarii”, „bonjuriștii” sau pro-europenii, așa cum am fi fost etichetați în prima jumătate a secolului al XIX-lea – eram minoritari și „dădeam discotecă” într-o sală de mici dimensiuni, în clădirea căminului cultural din localitate, într-un soi de anexă, despărțită de sala mare, aflată sub hegemonia încă incontestabilă a poporaniștilor, printr-o ușă al cărei geam era pe jumătate spart. Curentul „globalist”, cosmopolit, „șoroșist” era încă firav pe malurile Miletinului, în raport cu cel al „suveraniștilor”, mari amatori de hore, sârbe și, mai ales, bătute (nu doar în plan muzical). Însă n-a trecut mult timp până când, atrași de mirajul occidental – în sensul că sala descendenților direcți ai lui Decebal se învecina la apus cu a „discotecarilor” –, mulți dintre cei care frecventau balul cu religiozitate și-au scuipat în sân și s-au alăturat sectei disco. Atunci a devenit manifest un conflict ce mocnea de ceva vreme în lumea satului meu.

Fiind vorba de un război cvasi-cultural, scena nu putea fi alta decât cea a căminului din localitate. Acesta funcționa în Satul Vechi, în clădirea fostei școli, peste drum de casa lui Polonic, bucătarul unei ferme agricole din localitate, care și-a dobândit faima – bucătarul, nu ferma – nu prin stele Michelin, ci ca urmare a instrumentului cu care rezolva fără drept de apel reclamațiile legate de calitatea mâncării servite tractoriștilor și zilierilor. Aici, la cămin, se întâmplau multe. De pildă, aici am văzut pentru prima dată cu ochii mei – ca și cum aș putea vedea cu ochii altuia!?! – cum, la ceas de seară, se făceau și se desfăceau jurăminte, cum se nășteau iubiri pe viață și cum se consumau ele până la ziuă, mai mult sau mai puțin zgomotos, în lanul de popușoi din imediata apropiere, fapt ce mă scandaliza, dar îmi turna în suflet, trebuie să recunosc, un strop de invidie. La cămin s-a produs această cumplită încleștare, acest veritabil război peloponesiac, dus între forțele pe care E. Lovinescu le-ar denumi „revoluționare” și „reacționare”. Negri de supărare că le furam adepții și râvneam la sala lor, „suveraniștii” au trecut la amenințări și intimidări, folosind argumente deloc „metafizice” sau socratice. „Dezbaterile”, lipsite de menajamente, făceau dese trimiteri la organele genitale ale mamelor celor implicați. Pumni amenințători sfâșiau cu nonșalanță aerul, deși, treptat, temperatura discuțiilor scădea. Dintre cele cinci degete strânse, încleștate și plimbate amenințător, sub forma pumnului, în imediata apropiere a bărbiei adversarilor, doar unul – de regulă, cel mijlociu, așa-zisul digitus impudicus – mai rămânea ridicat, cu valoare simbolică, pentru a transmite viziunea despre lume și viață a rivalilor, consfințind, totuși, un salt civilizațional imposibil de imaginat cu ani în urmă, când disputele erau tranșate cu ghioaga. La sfârșitul ostilităților, „discotecarii” au ocupat sala mare, trimițându-i pe tradiționaliști în anexă, care se uitau acum, prin geamul spart, la cei ce se bâțâiau pe ritmuri „satanice”, adică, occidentale. Sub ochii mei, un nou tip de societate înlocuia ordinea arhaică; mureau definitiv „ochinca” și „cămeșa” populară. Apunea (definitiv, oare?) lumea veche, lăsând loc unei civilizații noi, una modernă, „industrială”. În marșul inexorabil al istoriei, orânduirea „industrială”, pretins urbanizată, o înlocuia pe cea eminamente agrară, a bunicilor și a străbunicilor mei; iar eu eram un vehicul mai mult sau mai puțin conștient al acestei metamorfoze ireversibile. (Totuși, ce poate fi mai disonant decât să vorbești despre civilizație „industrială” la Plugari?!?) Hora și lăutarul aveau să dispară complet din decor. Pentru a evita „exterminarea culturală”, poporaniștii s-au lăsat asimilați. Nu se mai holbau la noi prin geamul despărțitor, ci ni s-au alăturat de teama inconvenientelor singurătății. „Doba”, acordeonul și trompeta fuseseră definitiv înlocuite cu magnetofonul Kashtan sau, ulterior, cu casetele TDK, de pe benzile cărora lumea asculta doar cântece în limba lui Shakespeare, fără să înțeleagă mare lucru. În numai câțiva ani, se trecuse de la dansul ciobănașului, la Guns N' Roses. Mi-au rămas proaspete în minte scenele în care Hanț sau Cocostachi (cu doi de „co”, altul decât Costachi, prietenul meu) mă rugau să pun „piesa aia de nouă minute”, nefiind în stare să articuleze, pur și simplu, November Rain. Mi-s limpezi în cap momentele în care mă insinuam aparent întâmplător pe lângă vreo fată, știind că urmează să cânte Axel Rose, înarmat până în dinți cu citate dintr-un volum de aforisme cu coperte roșii, pe care am fost silit să-l achiziționez de la Gostat, în ultimii ani ai comunismului, când am vrut să cumpăr două-trei kilograme de mere. Invitam fetele la dans, decis să-mi exploatez toată persuasiunea de care eram în stare, apoi tăceam ca o momâie, minute în șir, după o metodă ce avea să fie perfecționată și brevetată, trei decenii mai târziu, de domnul președinte Iohannis. Le încurcam, le nedumeream atât de mult cu tăcerea mea, aparent planificată, „chitită” și „adâncă”, plină de înțelesuri filosofice, încât bietele fete nu mai înțelegeau de ce le invit la „bluz”.

Totuși, pentru mine, lumea aceea arhaică – intimă, simplă și dulceagă, comodă și ușor anchilozată, cu amestecul ei inconfundabil de miresme –, la răsturnarea căreia contribuisem semi-conștient, în Bătălia de la Cămin, avea să moară definitiv în ziua în care bunica maternă mi-a trimis vorbă ca, atunci când voi veni acasă, de la Iași, în vacanța de Crăciun, să-i aduc o „sfoară cu covrigi”. Eram deja student, bunicul murise de ceva vreme, iar biata de ea nu mai avea forța fizică sau psihică să-și coacă pâinea și colacii în cuptorul mătușii Jenițaa lui Rohozneanu. Lumea colacului făcut pe vatră și aburind în ajunul Anului Nou, a merelor din pomul de soi vechi din fața casei sau a perelor păstrate în sacul cu grâu peste iarnă, cu care bunicii mă așteptau nerăbdători și plini de emoție să le calc pragul cu Plugușorul și Sorcova, se ruina și n-avea să se mai întoarcă vreodată.

În ultimă instanță, simțim că îmbătrânim nu din cauza trecerii anilor, a „bilanțului contabil” prea bogat în întâmplări sau evenimente văzute ori trăite, ci pentru că, uneori, tânjim fără explicații după acele vremuri „preindustriale” sau „premoderne”. Avem senzația că îmbătrânim, nu pentru că timpul se scurge implacabil, ci întrucât, din când în când, mai ales în pragul sărbătorilor de iarnă, ni se face dintr-odată dor de copilărie, de parfumul florilor de salcâm, de mirosul de iarbă abia cosită, de mersul cu uratul, de aburul colacului rumen și proaspăt scos din cuptor, de privirea senină, ușor melancolică și infinită de blajină a bunicilor.

 

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi și președintele Institutului Hayek România

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Cine profită de madam Şoşoacă

Pavel LUCESCU

Cine profită de madam Şoşoacă

Campania care urmează la Iaşi nu trebuie să devină un circ de tip Şoşoacă, decât dacă vrem să ne batem joc de viitorul acestui oraş. Nu vreau să spun că madam SOS România ar trebui ignorată, ci că n-ar fi rău dacă am încerca să înţelegem mai mult ce are în cap când vine vorba de viitorul oraşului şi mai puţin ce vrea ea să ne vândă, adică scandal.

opinii

Distrugerea statuilor

Alexandru CĂLINESCU

Distrugerea statuilor

Frenezia negatoare woke e urmarea obscurantismului, a fanatismului şi a inculturii. Ideologii woke au cale liberă în mass-media, au pătruns în universităţi şi în şcoli. Acţiunile lor n-au nimic comun cu adevărul istoric. Ei pretind că fac dreptate celor ai căror strămoşi au fost umiliţi şi exploataţi, în realitate manipulează istoria şi adâncesc fracturile sociale.

De ce este atât de aspru Postul Mare?

pr. Constantin STURZU

De ce este atât de aspru Postul Mare?

Faţă de celelalte posturi de peste an, Postul Mare (care precede Sfintele Paşti) este considerat unul aspru, atât din punct de vedere alimentar, cât şi din alte puncte de vedere. De ce este – sau ni se pare a fi – Postul Mare atât de aspru? De ce, în genere, ne este atât de greu să postim? Din mulţimea de posibile răspunsuri, să reflectăm azi la trei dintre ele.

Roboţi

Codrin Liviu CUȚITARU

Roboţi

Robotul a trecut, treptat, de la „plimbarea” convulsivă pe coridoarele Universităţii, la alergarea „profesionistă”. Se arăta capabil să sară şi peste obstacole, plăcerea sa supremă fiind „să evite” deliberat, în viteză, femeile de serviciu îngenuncheate pe ciment şi prinse în efortul răzuirii gumelor de mestecat aruncate iresponsabil. Îngrijitoarele se speriau îngrozitor şi ţipau injurios după Robogică (foarte des îl numeau „pocitania dracului”!).

pulspulspuls

Un mare mister la liberalii ieşeni: cine va primi de la Bucale pâinea şi cuţitul listelor din toamnă?

Un mare mister la liberalii ieşeni: cine va primi de la Bucale pâinea şi cuţitul listelor din toamnă?

Un mare mister tace şi face pe piaţa politichiei locale în această perioadă, stimaţi electori: cine va face listele de candidaturi de la parlamentarele din toamnă la liberalii ieşeni? 

Caricatura zilei

La reciclat pet-uri și doze

Când Sistemul Garantie Colectare te pune pe gânduri

Cumpara editia digitala

Vremea in Iasi

Curs valutar

Parteneri

Intrebarea zilei

Vladimir Putin, presedintele Federatiei Ruse, a declarant intr-un interviu dat jurnalistului american Tucker Carlson ca nu va ataca niciun stat NATO. Credeti ca isi va respecta cuvantul dat?

vezi raspunsuri