Anunturi de Mica Publicitate
Abonament la editia electronica
Iasi Tv Life
TeleM
TVR Iasi Telejurnal
Abonament la editia tiparita

vineri, 29.03.2024

De ce sunt xenofil (V)

GALERIE
Eugen Munteanu
  • Eugen Munteanu
- +

Pornind de la premisa că reprezentările, convingerile, codul nostru de valori personale, prin care de diferenţiem, în fond, unii de alţii, rezultă nu doar din educaţia pe care o primim, dar şi din experienţele pe care le trăim, în special în anii adolescenţei şi tinereţii, autorul continuă anamneza efectuată în foiletoanele precedente cu rememorarea perioadei studenţiei ieşene.

În paginile anterioare, evocând câteva episoade din perioada serviciului militar, am evitat să pomenesc de comportamentul subofiţerilor şi al ofiţerilor, adică al celor "de meserie". Asprimea, chiar obtuzitatea lor, le înţelegeam, făceau parte din regula jocului. Doar armata nu este pension de domnişoare, cum obişnuia să spună comandatul companiei, maiorul Nicola. Aflat în prag de pensie, era cam singurul ofiţer la care, sub crusta aparenţelor cazone, ghiceai un om onest. A ţinut să mă cheme în biroul lui cu o zi înainte de a se face avansările la gradele de caporal şi sergent, ca să îmi spună: "Profesore - şi «cadrele» ajunseseră să mă desemneze prin porecla cunoscută! -, ai merita să te fac sergent, eşti băiat deştept şi cu carte, dar nu pot, fiindcă mă tem că, la o adică, în loc să execuţi ordinul pe care ţi‑l dau, tu ai să începi să te gândeşti dacă este un ordin bun sau nu!" În plus, la scara autobuzului hârbuit care, într‑o dimineaţă rece de octombrie, m‑a preluat din sat ca să mă ducă la centrul de încorporare de la Medgidia, tata mă avertizase şi el, cu ochii în lacrimi, că îmi va fi foarte greu. Aşadar, nu greutăţile în sine ale vieţii de soldat mă intrigau, ci lipsa solidarităţii între colegii de suferinţă, egoismul şi cinismul unora dintre "camarazi", ura pe care mi‑o arătau alţii, după cum am povestit.

Cu ceva bun m‑am ales totuşi de pe urma avatarurilor prin care fusesem nevoit să trec în armată, şi anume consolidarea, prin suferinţă, a unor principii nobile, însuşite deja în familie, de la primii mei educatori, tata, tata mare şi fraţii acestuia: să te bazezi mai ales pe tine însuţi; să nu ceri, să nu aştepţi să ţi se dea "pomană"; solidaritatea adevărată este o pasăre rară şi trebuie preţuită ca atare, când ţi se oferă; oroarea faţă de gregaritate şi refuzul compromisurilor vor fi, până la urmă, răsplătite; nimic nu este mai sigur decât existenţa unei justiţii imanente; a fi un om liber este o condiţie care te condamnă la starea de minoritar perpetuu, pe care trebuie să o accepţi cu seninătate, căci cei mai mulţi "oameni simpli" nu vor să fie liberi, au nevoie de un stăpân. M‑am vaccinat, cum s‑ar spune, devenind imun la provocările ticăloşiilor şi abjecţiilor de orice fel, însuşindu‑mi astfel ceea ce voi fi aflat mai târziu că se numeşte ataraxia stoică, calmul lui nil mirari.

***

Trec acum în revistă, rapid, perioada studenţiei la Iaşi, începută în 1974. În anul nostru, la "română principal", singura "străină" de care îmi amintesc era Bakai Gyöngyvér, unguroaică de prin Secuime, discretă, inimoasă şi săritoare, o colegă desăvârşită, care alesese să studieze filologia românească. Mai era şi turcul Ergean Mustafa, de la engleză, şi el un coleg minunat. De câte ori venea el de acasă, de la Constanţa, căminul se umplea cu mirosul iute şi exotic de ghiudem proaspăt, fript pe loc la reşou, spre deliciul colegilor de cameră. Tot la secţia de engleză era student, coleg de serie, şi Silviu Hoişie, care era evreu. Fiind însă ieşean, nu-l întâlneam decât la cursuri, aşa că nu am interferat prea mult. Mai erau lectorii străini, cel francez, cel italian, cel englez şi cel german, lector spaniol nu îmi amintesc să fi fost în anii cât am fost student. Cu latina ca secundar, nu aveam ore cu ei, îi salutam doar, uneori, pe holuri. Nici o concurenţă "alogenă", aşadar, din privinţa asta, nici o şansă de contaminare xenofobă! Presupun de altfel că filologia ca atare, prin natura ei cosmopolită, este un mediu puţin propice pentru xenofobie. Şi totuşi, provocările şi ispitele xenofobe au venit, surprinzător, chiar din această direcţie.

Mă refer la morbul insidios al protocronismului, ale cărui începuturi păreau legitime şi atrăgătoare, de vreme ce se revendicau de la personalităţi culturale cu o reputaţie nepătată, ba chiar, ca în cazul lui Edgar Papu, cu stagii grele în puşcăriile comuniste! Volumaşul Din clasicii noştri, publicat în anul 1977 de eruditul comparatist, poliglot, eminent traducător al lui Don Quijotte în limba română, a pus în circulaţie acest concept al protocronismului. Propus de Edgar Papu ca un fel de pandant al sincronismului lovinescian, nevinovatul concept a fost asumat treptat de propaganda de partid, devenind un instrument propagandistic de afirmare a creativităţii excepţionale a poporului român nu doar în câmpul literar, ci cam în toate sferele.

"Geniul românesc" dobândise dimensiuni universale ca precursor, "înainte‑mergător" nu numai în literatură, ci şi în ştiinţă, tehnică, artă, filosofie... Eminescu era creatorul protocronist prin excelenţă. În poemul La steaua poetul inventase teoria relativităţii înainte de Albert Einstein ("La steaua care‑a răsărit e‑o cale‑atât de lungă,/ Că mii de ani i‑au trebuit luminii să ne‑ajungă."), în caietele lui (de fapt, banale notiţe de curs la Viena sau Berlin!) erau formulate bazele nu ştiu cărei doctrine economice moderne. În alt loc din caietele sale de student, poetul intuise esenţa existenţialismului modern, prin misterioasa notaţie "ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit". Neagoe Basarab, voievod al Ţării Româneşti între 1512-1521, era stilizat ca un principe renascentist, emul al lui Machiavelli, modeste versuri la stemă din vechile texte bisericeşti din secolele al XVI‑lea - al XVII‑lea erau prezentate ca prefigurări ale poeziei baroce etc. La fel, în arhitectură, muzică, arte plastice, românii prefiguraseră câte ceva.

Ridicolul atingea culmi la cei care susţineau că şi stiloul, ca şi racheta cosmică, erau invenţii ale unor români. Curat delir! La Filologie, profesorul pe care îl simpatizam mulţi la acea oră, Ioan Constantinescu, se impusese drept unul dintre corifeii ieşeni ai protocronismului. După un volum de bună calitate, Caragiale şi începuturile teatrului european modern, mentorul micului grup de studenţi căruia îi aparţineam în primii ani de facultate, publică o carte ciudată, Moştenirea modernilor, al cărei conţinut fusese sistematic orientat de autor spre depistarea unor priorităţi româneşti în mişcarea universală a temelor şi formelor literare. Lectura acestei cărţi, ca şi obstinaţia tânărului, pe atunci, profesor, de a identifica cu orice chip priorităţi româneşti, mă puseseră deja pe gânduri! Meritul cel mai important al lui Ioan Constantinescu, a fost organizarea la Iaşi a unui "Festival naţional de poezie patriotică românească", care nu avut decât o singură ediţie, pentru ca, începând din 1974, împreună cu colegii săi Dumitru Irimia şi Mihai Drăgan, să iniţieze "Colocviul Naţional «Mihai Eminescu»". Aceste manifestări au jucat un rol important în coagularea sentimentului de coeziune generaţională, foarte mulţi dintre aşa‑numiţii "opztecişti", de la Mircea Cărtărescu şi Dan C. Mihăilescu şi până la Virgil Podoabă, Ioana Both sau Ion Simuţ, participând măcar la una din ediţiile Colocviului. La peste patruzeci de ani de la prima ediţie, această veritabilă instituţie a studenţimii filologice româneşti, Colocviul Eminescu, a atestat repede, încă de pe la începutul anilor ʼ80, că mainstream-ul culturii româneşti contemporane s‑a detaşat clar de obesiile protocronismului.

O virulenţă încă şi mai mare a căpătat protocronismul prin suportul material al lui Iosif Constantin Drăgan, fost legionar devenit om de afaceri în Italia, care reuşise să intre în graţiile lui Nicolae Ceauşescu. Cartea acestuia, Noi tracii, am şi recenzat‑o în "Opinia studenţească", într‑o tonalitate mai degrabă neutră, la apariţia ei, în 1976. Cultivat inerţial şi după 1989, de câţiva critici literari, filologi sau scriitori de o oarecare valoare personală, precum Mihai Ungheanu, Dan Zamfirescu, Corneliu Vadim Tudor sau Adrian Păunescu, protocronismul a ajuns azi o caricatură, numai bine de sucit minţile miilor de proşti şi de inculţi din ţara asta! Campionul protocronismului resuscitat sub forma unei aberaţii publicistice (pentru care scriitorul Dan Alexe a inventat inspirata denumire dacopatie!) este un impostor şi ridicol şi sinistru, pe numele lui Daniel Roxin.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi

© Drepturi de Autor (Copyright) - Acest articol este proprietatea Ziarul de Iasi (www.ziaruldeiasi.ro) si este protejat de Legea dreptului de autor si drepturilor conexe (8/1996). Preluarea acestui articol se poate face, potrivit reglementarilor in vigoare, doar în limita a maximum 500 de caractere, urmate obligatoriu de un link directionat catre acest articol! Orice incalcare a acestor prevederi va fi supusa procedurilor pentru intrarea in legalitate si recuperarea daunelor.

Ultima ora

editorial

Cine profită de madam Şoşoacă

Pavel LUCESCU

Cine profită de madam Şoşoacă

Campania care urmează la Iaşi nu trebuie să devină un circ de tip Şoşoacă, decât dacă vrem să ne batem joc de viitorul acestui oraş. Nu vreau să spun că madam SOS România ar trebui ignorată, ci că n-ar fi rău dacă am încerca să înţelegem mai mult ce are în cap când vine vorba de viitorul oraşului şi mai puţin ce vrea ea să ne vândă, adică scandal.

opinii

Distrugerea statuilor

Alexandru CĂLINESCU

Distrugerea statuilor

Frenezia negatoare woke e urmarea obscurantismului, a fanatismului şi a inculturii. Ideologii woke au cale liberă în mass-media, au pătruns în universităţi şi în şcoli. Acţiunile lor n-au nimic comun cu adevărul istoric. Ei pretind că fac dreptate celor ai căror strămoşi au fost umiliţi şi exploataţi, în realitate manipulează istoria şi adâncesc fracturile sociale.

De ce este atât de aspru Postul Mare?

pr. Constantin STURZU

De ce este atât de aspru Postul Mare?

Faţă de celelalte posturi de peste an, Postul Mare (care precede Sfintele Paşti) este considerat unul aspru, atât din punct de vedere alimentar, cât şi din alte puncte de vedere. De ce este – sau ni se pare a fi – Postul Mare atât de aspru? De ce, în genere, ne este atât de greu să postim? Din mulţimea de posibile răspunsuri, să reflectăm azi la trei dintre ele.

Roboţi

Codrin Liviu CUȚITARU

Roboţi

Robotul a trecut, treptat, de la „plimbarea” convulsivă pe coridoarele Universităţii, la alergarea „profesionistă”. Se arăta capabil să sară şi peste obstacole, plăcerea sa supremă fiind „să evite” deliberat, în viteză, femeile de serviciu îngenuncheate pe ciment şi prinse în efortul răzuirii gumelor de mestecat aruncate iresponsabil. Îngrijitoarele se speriau îngrozitor şi ţipau injurios după Robogică (foarte des îl numeau „pocitania dracului”!).

pulspulspuls

Un mare mister la liberalii ieşeni: cine va primi de la Bucale pâinea şi cuţitul listelor din toamnă?

Un mare mister la liberalii ieşeni: cine va primi de la Bucale pâinea şi cuţitul listelor din toamnă?

Un mare mister tace şi face pe piaţa politichiei locale în această perioadă, stimaţi electori: cine va face listele de candidaturi de la parlamentarele din toamnă la liberalii ieşeni? 

Caricatura zilei

La reciclat pet-uri și doze

Când Sistemul Garantie Colectare te pune pe gânduri

Cumpara editia digitala

Vremea in Iasi

Curs valutar

Parteneri

Intrebarea zilei

Vladimir Putin, presedintele Federatiei Ruse, a declarant intr-un interviu dat jurnalistului american Tucker Carlson ca nu va ataca niciun stat NATO. Credeti ca isi va respecta cuvantul dat?

vezi raspunsuri