Cartea semnata de Rachel Mazuy reia un subiect des abordat in vremea din urma: calatoriile occidentalilor, ale francezilor in speta, in Uniunea Sovietica, mai ales in perioada interbelica. Autoarea nu se ocupa doar de intelectualii calatori pe pamint sovietic, ci de toate categoriile de turisti, cu deosebire de cei care mergeau in grupuri organizate (modalitate pe care, din ratiuni evidente, puterea sovietica o prefera si o incuraja). Pe de alta parte, cercetatoarea e interesata de toate aspectele voiajului, de la pregatirea lui pina la marturiile ce consemneaza impresiile calatorilor.
Ma voi opri asupra unor date mai putin cunoscute, pe care Rachel Mazuy le scoate dupa o lunga si rabdatoare cercetare in arhive, inclusiv in arhive sovietice. Cum se ajungea in Uniunea Sovietica? De regula cu trenul, dar si cu vaporul ori, in cazul unor personalitati importante, cu avionul. Un institutor francez a ajuns in URSS, in 1925, cu motocicleta. In 1924, i se incredinteaza unui anume Maurice Nogues, de la Compania Franco-Rom?na, misiunea de a studia posibilitatea infiintarii unei linii aeriene comerciale intre Europa Centrala si Moscova. Nogues face o prima cursa dar proiectul e, finalmente, respins de guvernul francez. Linia va fi deservita, ulterior, de Lufthansa. Claude Blanchard, profesor universitar la Montpellier si autor de romane politiste, a scos in 1928 o carte intitulata De la Kremlin la Vatican. Europa in avion. Ajunsese in capitala URSS zburind mai intii de la Paris la Londra, de acolo la Copenhaga, apoi la Berlin, ultima etapa inainte de Moscova. Tot prin Berlin calatoresc, in 1936, Gide si Pierre Herbart incercind - zadarnic - sa-l mai prinda in viata pe Gorki.
Grupurile organizate sint tot mai numeroase in anii '30: sindicalisti, activisti ai partidului comunist francez, dar si medici, ingineri, profesori. Oficialitatile sovietice se ocupa indeaproape de desfasurarera calatoriilor si propun, prin agentia Inturist, croaziere tentante. Moscova editeaza si un ghid, Rado, difuzat in spatiul occidental de trustul lui M?nzenberg (celebrul agent de influenta al Kremlinului). Ghidul contine precizari pretioase, cum ar fi cele legate de operatiile vamale. Astfel, calatorii nu pot intra in URSS decit cu patru obiecte de lenjerie intima de persoana, doi sosoni, o singura caciula de blana. Se mentioneaza apoi ca manuscrisele si cartile vor fi examinate la frontiera.
A crede mai curind decit a vedea? isi intituleaza Rachel Manzuy cartea, punind un semn de intrebare al carui rost nu prea l-am inteles. Fapt este ca mare parte a marturiilor si a jurnalelor de calatorie sint favorabile regimului sovietic, mergind pina la a legitima, in numele idealului revolutionar, teroarea, munca fortata, procesele trucate etc. Ideea autoarei e ca avem a face cu oameni ale caror convingeri erau deja fixate inaintea inceperii calatoriei. Nimic nu reuseste sa le zdruncine credinta si, in definitiv, ei nu vad decit ceea ce le convine. Cum se face, totusi, ca un Gide, un Panait Istrati sau - inca din 1919-1920 - un Serge Chessin, un Ludovic Nadeau, un Robert Vaucher reusesc sa vada adevarul? Cum se explica luciditatea unora si orbirea celorlalti?
Observind ca voiajul in Rusia sovietica are semnificatiile unui pelerinaj, Rachel Mazuy noteaza metaforele religioase si elanul mistic ce caracterizeaza relatarile calatorilor. Inca in 1919, Raymond Lefebre vorbeste de "miracol" si de puterea "credintei". Un an mai tirziu, aceiasi termeni sint folositi de Marcel Cachin, figura proeminenta a comunismului francez. In 1922, delegat la al IV-lea congres, Cachin povesteste cum, in sala de la Bolsoi, Sovietul a cintat Internationala adoptind o "atitudine cu adevarat religioasa. Te-ai fi crezut intr-un templu. E drept ca pentru ei Internationala este intr-adevar o religie".
Vizitarea "obiectivelor" si a monumentelor (mausoleul lui Lenin, fabrici, scoli, case de copii etc.) asculta de acelasi ritual. Paul Vaillant-Couturier descrie, in extaz, cum a stat unsprezece ore in picioare in fata mausoleului lui Lenin si cum, apoi, a fraternizat cu multimea care dansa si cinta. Delegatiile de muncitori francezi sint plasate, de regula, in tribuna oficiala, alaturi de corpul diplomatic. Suzanne Cag? povesteste, euforic, desfasurarea defilarii de 1 mai, succesiunea grupurilor de muncitori in haine de lucru care aclama si le fac semne prietenesti celor de la tribuna: "Cind ma gindesc, exclama Suzanne Cage, ca trebuie sa ma intorc in nenorocita mea de tara capitalista! As ramine aici inca zece ani. Sau, de ce nu, pentru totdeauna".
Numai ca lucrurile se pot complica in mod neasteptat. Muncitoare la o fabrica textila din Amentieres, Suzanne Cag? ajunge in URSS in 1933. Un an mai tirziu, conduce delegatia femeilor franceze care participa la sarbatorirea zilei de 8 martie. Ramine mai multa vreme si are o legatura sentimentala cu directorul unei uzine din Gorlovka. Reintoarsa la Moscova, e convocata la Internationala comunista unde i se cere sa-si oficializeze legatura cit mai repede, toate formalitatile legate de casatorie fiind in grija autoritatilor. Suzanne, care are pe cineva in Franta, refuza. Sovieticii sint nemultumiti si isi arata pe fata deceptia. Se consoleaza cu gindul ca frantuzoaica va deveni, in tara ei, o militanta de nadejde. Ce se va fi intimplat cu directorul de la Gorlovka, nu se mai stie.