Traim la Portile Orientului. Nicaieri decit aici. Si chiar daca guvernantii nostri, in grandomania lor fara margini, nu tin cont ca sintem asezati la rascruci de drumuri si imperii si ne "scot" din Europa, pentru a ne "aseza" pe un alt continent (de o bucata de vreme, urmarind cursul politicii noastre externe, avem impresia ca Romania nu se mai afla pe batrinul continent, ci ca e asezata undeva pe continentul american, avind fruntarii directe cu SUA sau chiar facind parte integranta din ea), omul locului, avind experienta istorica mostenita din mosi stramosi, pe zi ce trece devine tot mai constient ca singurul vecin pasnic al Romaniei ramine totusi Marea Neagra. Da, traim la Portile Orientului si avem experienta istorica pe care o avem. Traim intr-un timp contorsionat, "postmodern", in care istoria prezenta poarta in ea tarele trecutului. Vrem, nu vrem, trebuie sa tinem cont de ea. Granitele timpului nostru se invecineaza cu granitele unui timp de mult apus, pe care nu-l putem ignora. El ne aduce permanent aminte cum am fost si ce sintem. O parte din vechile mentalitati sau obiciuri le-am mostenit. Memoria colectiva a altor epoci continua sa lucreze in subconstientul nostru. Traim in epoca "postmoderna", cea a globalizarii si computerizarii, in epoca internetului si a exploziei informationale, dar ca mentalitate nu sintem departe de vremurile fanariote, cind turcul, dar si grecul, sau "reprezentantii" altor neamuri mai puternice si mai bogate descalecau la poarta bastinasilor si primul lucru pe care-l faceau, dupa ce-si racoreau la fintina fata transpirata de arsita si minjita de praful drumului, lasind calul in grija gospodarului umil si cu spinarea plecata, era sa arunce o privire cercetatoare asupra orataniilor aflate in curte, dupa care treceau cu semetie pragul, intrind in "itacul" sotiei acestuia. Gospodarul balcanic trebuia sa aiba grija de armasarul stapinitorului, in timp ce acesta ii "calarea" soata sau fiicele. Exista doar o singura lege. Cea a stapinitorului, a celui puternic. A celui care venea calare si-si lepada dirlogii asudati in miinile tremuratoare ale supusului.
A trecut si epoca fanariota, a trecut si epoca in care omul mioritic s-a simtit cit de cit stapin in tara lui (ne face placere sa credem ca a existat in istoria noastra moderna si o astfel de epoca, o fi existat oare?), dar obiceiurile levantine dobindite in perioada stapinirii otomane s-au perpetuat inca multa vreme si ele continua sa se perpetueze si in zilele noastre. Inainte de primul razboi mondial, latifundiarul sau arendasul nu aveau nici o opreliste cind era vorba sa "puna mina" pe o femeie ce muncea pe mosia lor; dreptul primei nopti sau a ultimei (petrecute in orgii) functiona si in secolul nostru (vorbesc de secolul douazeci, caci al douazeci si unulea e al lui Dumnezeu), e drept ca sub alte forme. Patronul de fabrica era si el stapin nu numai pe strunguri si razboaie de tesut, dar era stapin si peste trupul salariatelor sale stoarse de munca. In casa, stapinul, dar si feciorii si oaspetii de seama se "delectau" cu nurii servitoarelor inghesuite pe la colturi. Cind s-a trecut la comunism, activistul de partid si toata "protipendada", incepind cu directorul de intreprindere si terminind cu presedintele CAP, au preluat din mers obiceiurile instaurate de atitea veacuri.
In toti cei patruzeci si cinci de ani de comunism, stapini nu erau numai cei mari, al caror numar era considerabil, birocratia fiind in floare, ci stapineau in mod absolut, cu drepturi nelimitate si cei mici (brigadierul, maistrul, contabilul, sa nu mai vorbim de secretarii de partid si de securistii insarcinati cu supravegherea unitatilor; mai intra apoi aici si informatorii de un anumit grad ce se alegeau si ei cu "bucatica" lor). Aceasta era structura puterii, pe o astfel de "ordine" fanariot-bizantina se baza intreg sistemul nostru comunist. Pe linga ploconul pe care omul muncii, indiferent daca era barbat sau femeie, trebuia sa-l aduca sefului la angajare, urmau celelalte "daruri", multe din ele platite in natura, mai ales de catre "reprezentantele" sexului frumos. Oare cit la suta din femeile noastre angajate in intreprinderi socialiste au trecut inainte sau dupa ce-si lua slujba in primire prin alcovul directorului, al inginerului sef, al maistrului, al secretarului BOB sau al sefului de cadre?! Presupunem ca daca reprezentanta clasei muncitoare avea si un temperament focos, urma si avansarea in post si trecerea sa de la sectorul "productie" la cel de "protocol". Cine nu cunoaste, macar din auzite, de chiolhanurile pe care le "trageau" directorii si primii secretari de judet sau subalternii lor apropiati in case special amenajate pentru astfel de "lucrari", de obicei asezate linga o padurice, linga o livada sau pe malul unui iaz?! Nelipsite erau si plimbarile cu barca si sticlele de sampanie destupate sub clar de luna si paharele cu whisky la gheata, si muzicantii discreti, cu sutele de lei lipite pe frunte (uneori si pe sezut), chais-long-urile asezate pe terasa sau hamacurile legate de copaci: dupa o saptamina de munca, stapinii comunismului se duceau sa-si destinda nervii si muschii intepeniti la birou. Sefii de rang inferior isi potoleau nevoile glandulare in locuri mai obscure, care isi aveau insa si ele savoarea lor.
Dupa revolutia din '89, lucrurile nu s-au schimbat. Locul activistilor si al directorilor de fabrici l-au luat oamenii politici si noii patroni. Proveniti in mare parte din rindul fostei clase dominatoare sau din rindul bisnitarilor, manierele lor nu se deosebesc cu nimic de cele ale vechilor stapini. Dimpotriva, daca ultimii mai puteau fi tinuti in friu de teama de a nu fi trasi la raspundere de catre organele partidului, acestia din urma nu au nici o teama. Astfel ca abuzurile se desfasoara sub vazul tuturor.
Prin urmare, purtind tarele vitregiilor istoriei in spate, nu e de mirare ca nu ne gasim locul in lume si ca sintem mereu in cautare de noi stapini. Umiliti de-a lungul timpului, nu avem rabdarea necesara pentru a ne rezolva singuri problemele, ci cautam mereu un sprijin din afara. La fratele mai mare, venit din est sau vest. Fiind obisnuiti sa tinem dirlogii calului in mina, ne aplecam plini de admiratie in fata fiecarui stapinitor, a carui singura preocupare ramine satisfacerea propriilor sale pofte, desigur, pamintesti. Si daca in anii comunismului am gasit suficienta forta pentru a ne opune bolsevismului, in perioada postcomunista am abandonat orice lupta... lasindu-ne familia si patria la cheremul primului venit...
Nichita Danilov