Nu am comentat din lipsa de spatiu, in articolul meu de saptamina trecuta, al treilea caz de inadecvare. Revin acum cu citeva foarte succinte remarci. Daca in primul caz (cel al monahului ecologist) inadecvarea mi-a aparut ca o incompatibilitate intre discursul fugos antiscientist si fundal, daca in al doilea caz (cel al postfatatorului), ea se insinua intre virsta si anumite expresii poate prea juvenile, dupa gustul meu, cazul al treilea ilustra o completa lipsa de potrivire intre un personaj de stirpe regala si context.
In treacat fie zis, eu unul nu sint un partizan neconditionat al reconcilierii. Societatea noastra se poate reproduce si fara o asemenea reconciliere. In plus de asta, la noi, reconcilierea a luat dintotdeauna oarece aspecte curat originale. Inca de pe vremea lui Caragiale, reconcilierea s-a rezolvat in piata publica, printr-un sarut zgomotos. Nu doar ca fostii adversari devin pe neasteptate adepti infocati ai indemnului evanghelic (care sustine iertarea si iubirea dusmanului). Asta nu inseamna nimic. Dar ei doresc dintr-o data ca aceasta cuvenita iertare sa devina notorie si o programeaza sub forma unei emotionante piese de teatru, la o ora de maxima audienta si in direct.
Ca si certurile ori atribuirea zgomotoasa de palme peste umflatura obrajilor, impacarea presupune (cel putin in anumite societati) o anume discretie. Nu si la noi. Discretia e privita cel mai adesea ca un lucru de rusine, iar zisa reconciliere nu se poate inchipui decit ca fapt public. Observ inca o data un nou specimen de inadecvare. Faptul care impune o desavirsita discretie se anunta, urbi et orbi, cu surle si trimbite. In schimb, ceea ce ar trebui sa fie de indata public ramine de regula intr-un cadru strict privat si e acoperit de legea secretului. Revin la credinta mea. Mai educativa decit orice reconciliere ar fi fost o demna observare a distantei intre dusmani. Chiar daca intre cei doi timpul si plictiseala reusesc sa toceasca asperitatile.
Daca nu sint un fanatic al reconcilierii, nu agreez totusi nici uritul obicei al razbunarii. De aceea nu mi-a placut niciodata naratiunea despre contele de Monte Cristo. A-ti consuma energiile si averea pentru a-i pedepsi pe vinovati, dincolo de orice limita cronologica, tine, in opinia mea, de patologic. Nu-l iubesc pe nefericitul conte, pentru ca viata sa de dupa evadarea din temnita e uritita de ceea ce se cheama, nu numai in psihologie, "ideea fixa". Devenit un fanatic al razbunarii, contele de Monte Cristo inlocuieste o suferinta cu alta si o singuratate cu alta. Resentimentul ia locul oricarui sentiment uman. Fireste, nu mi-ar fi placut nici varianta in care eroul romanului scris de Dumas (sau, mai probabil, de catre unul din negrii sai) s-ar fi prezentat in fata persecutorilor cu intentia de a le acorda, dupa o imbratisare fierbinte, absolutiunea. Si nu mi-ar fi placut tocmai din pricina ca nu sint un adept al reconcilierii, in pofida a ceea ce scrie in referatele evanghelice. De iertat, tot ierti pina la urma, fie ca vrei, fie ca nu vrei, daca detii un psihic normal. Reconcilierea insa denota, dupa parerea mea, un defect de caracter.
Pe acest temei, in deosebire de bravii amici ai Majestatii Sale, Regele Mihai I de Romania, nu am gustat recenta afisare a mult pretioasei majestati in compania unora ca alde Iliescu si Nastase. Voi spune chiar acum de ce. In primul rind, pentru politica de sicanare sistematica prin care primele guverne de dupa 1989 au incercat si, intr-un final, au reusit sa-l umileasca pe fostul suveran. Nu pot uita halucinantul drum spre Curtea de Arges al coloanei regale, de acum mai bine de zece ani. Daca tin bine minte, masina regelui a fost intoarsa din drum, iar Majestatea Sa urcata in avion (prin deloc deferenta sprijinire de coate si oarece impingere si imbrinceli). Se poate o injosire mai mare a unui rege? Eu unul nu vad. Tratamentul de infractor periculos la care a fost supus (nu a lipsit mult sa fie asezat in camasa de forta, asemenea indivizilor care sint cuprinsi la rastimpuri de furii) ar fi trebuit sa dea de gindit atit Majestatii Sale, cit si consilierilor Casei Regale de la Versoix. Un rege are obligatia de a ramine demn si sobru chiar pe esafod. Sau, mai ales, acolo. Majestatea Sa, Regele Mihai I de Romania, nu a avut taria sa-si pastreze nestirbita prestanta in imprejurari cu o mult mai efasata incarcatura emotionala. Ceea ce nu pierduse in 1947, anume charisma princiara, a izbindit sa risipeasca, intr-un interval de timp foarte scurt, prin citeva gesturi lipsite de orice chibzuinta.
Charisma regelui e consecinta unei mitologii care s-a constituit in sute de ani. Suveranul nu e un fitecine. El e prezentat de catre mitologie ca un mediator intre supusi si Dumnezeu. Nu e un om, ci o functie perena. Dispune, daca e sa-i credem pe istorici, de un trup sempitern si de virtuti taumaturgice. Si chiar daca modernitatea a stirbit mult din aceasta legenda (care nu e doar produsul unui imaginar social), suveranii de astazi, citi s-au pastrat, dispun inca de o aura care le interzice anumite gesturi si anumite atitudini. Prost sfatuita, Majestatea Sa a incalcat vechile tabuuri. Si spre a consfinti un deplin esec, acum citeva saptamini, Regele a acceptat compania celor care l-au umilit si ofensat. Ba, la sfirsitul reuniunii, s-a intrecuprins cu eternul nostru presedinte intr-o imbratisare care s-a vrut, pesemne, un simbol al reconcilierii si nu a insemnat, in realitate, decit un semn al unei senilitati iresponsabile.
Valeriu GHERGHEL