Economia este definita de unii autori contemporani ca "stiinta a incertitudinii". Dupa parerea lui Pascal Bruckner, de pilda, ea ar trebui sa predea discursul oracular, arta de a nu spune nimic precis sau verificabil, iar economistii s-ar ocupa cu rationalizarea aleatoriului, cu anestezierea clientilor si cu intretinerea unei aparente de logica in haosul pe care-l administreaza. Victimele economiei ar fi "victime curate", obiecte ale unor mecanisme abstracte, ale unor forte invizibile, de care nimeni nu se poate face raspunzator...
In ce priveste mondializarea, ea ar reprezenta, inainte de orice, o schimbare de scara, de intensitate, de celeritate. Ea desemneaza momentul istoric in care pamintul devine constient de limitele sale, iar oamenii de interdependenta lor, in fata careia nimeni nu mai este la adapost. In profunzime, insa, ea pare sa reprezinte "ultima iluzie a iluminismului" (William Pfaf), ea contine - sarjeaza ironic Bruckner - un cuvint in plus (monde), pentru ca nu atinge pe toata lumea cu binefacerile sale propovaduite, cita vreme doar 10% din populatia lumii detine 70% din bunurile si serviciile disponibile, 65% nu au telefon, iar 40% nu au nici macar curent electric. Dar "generatia papagal" bagatelizeaza totul. Bin Laden a devenit deja papusa, este prezent pe tricouri si va sfirsi ca efigie la Disneyland...
Omenirea poate sa se astepte in continuare la surprize majore. Oamenii au moduri de viata diferite. "Modul de viata american nu este negociabil", spunea presedintele George Bush senior. La fel pot spune si altii. Cind vrei sa impui altora modul tau de viata, conflictul e deschis. America actuala intruchipeaza cel mai bine modernitatea sub toate aspectele sale, de la cele mai bune la cele mai rele, adaugind un plus de nebunie si de visare: credinta ca totul e posibil. De aceea ea exercita cea mai mare putere de seductie, dar si repulsia cea mai mare, oripileaza si farmeca in egala masura. Apropo de disputa franco-americana actuala, Pascal Bruckner sintetiza superb: "Ecuatia americana: fericirea pentru toti plus optimismul istoric. Ecuatia franceza: cultura placerilor plus scepticismul rational. Cea dintii degenereaza uneori in intreprinderea nebuneasca, cea de a doua in paralizie" (Mizeria prosperitatii, Buc., Ed. "Trei", 2003, p. 69). Intrebarea este: e poate ridica America la inaltimea misiunii pe care si-a atribuit-o? Imbatata de reusitele sale, ea nu trebuie sa uite ca "cel mai mare dusman al succesului e chiar succesul" (David Landes).
"Crestinism si secularism, credinta si ratiune, teologie si politica, Biserica si Stat decad impreuna, odata cu pierderea sperantei si perceptiei unui timp liniar, orientat evolutiv si eshatologic in favoarea unei religiozitati si intelepciuni atemporale, apolitice, cosmopolite si privatizate. Acestea nu mai sint orientate comunitar pe axa verticala transcendent-imanent sau temporala trecut-viitor, ci individualist si strict imanent pe axa orizontala sens-nonsens, viata-moarte, sanatate-boala, eu-noneu, imaginar-real etc., noile teorii si practici religioase marcind de fapt decesul comun al istoriei, crestinismului, filosofiei si politicului" (Ioan Ica jr, "Gindirea sociala a Bisericii", Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 489).
Intr-un context cum e cel actual, secular-postmodern, pluralist, viitorul va apartine acelei sau acelor religii care vor fi mai active spiritual, moral, social, cultural si chiar politic, neizolindu-se de lume, ci devenind sufletul acesteia, participind plenar la viata acesteia, nu numai denuntind derivele sale, ci realizind o mutatie spirituala autentica a umanului, asa cum va voi Dumnezeu.
In ce ne priveste si ca religie si ca societate, abia iesiti din comunism, am fost aruncati direct in viltoarea lumii postmoderne, a procesului de globalizare, cu toate solicitarile si implicatiile sale, fara sa fi asimilat forma clasic-liberala a capitalismului, fara sa fi insusit prea bine o etica specifica a muncii si a raspunderii, a initiativei si concurentei, astfel incit deruta e vizibila, ne repliem apatic pe de o parte pe alta, ne lasam sedusi de tot felul de himere si repetam greseli care puteau fi evitate. Avem inca nevoie de o reforma profunda si nu de tot soiul de mimetisme. Dar nici nu trebuie sa ascultam orbeste noua evanghelie a mondializarii. Trebuie sa ne gasim locul si personalitatea. Biserica noastra este inca inadaptata la amploarea provocarilor actuale, izolata, bintuita de fantasme, nostalgii si reverii paseiste, are nevoie de o resurectie din interior pentru a putea oferi acel suflu spiritual si social autentic novator de care avem atita nevoie.
Tiberiu BRAILEAN