Pe romanul de rind, concediul de odihna il arunca, de multa vreme, intr-o "perioada bizara". El coincidea cu mersul la mare sau la munte, de regula in aceeasi statiune ani la rind, si cu sacrificarea unor sume de bani destul de insemnate, in speranta recuperarii fizice si morale pentru inca un an de munca. Pe acest tabu comunist, care viza un turism masiv in zone bine determinate, s-au construit si statiunile romanesti. Statiunile semanau, aproape grotesc, cu niste uzine de mincat banii cetatenilor in schimbul unor servicii aflate la limita decentei. Singura chestiune care mai salva onoarea concediilor noastre de altadata era o oarecare senzatie de bizar pe care ti-o dadeau datorita faptului ca nu mai erai nevoit sa te supui acelorasi indeletniciri casnice care te pot scoate din sarite.
Bazindu-se pe aceasta experinta inselatoare, care imbina preturile extrem de mici care atrageau turistii straini in cautarea unui concediu ieftin si lipsa unei alternative viabile pentru clientii romani, s-a afirmat adesea ca turismul romanesc dispune de toate atuurile pentru a reusi cea mai rapida iesire din tranzitie dintre toate domeniile economiei romanesti. In acest domeniu "s-au testat" si cele mai ciudate forme de privatizare, dar tot aici s-au tras si unele dintre cele mai mari tunuri din cadrul procesului de privatizare.
Astfel, sub marea caciula a privatizarii au incaput si celebrele locatii de gestiune, la care erai obligat sa investesti intr-un hotel fara a avea absolut nici o garantie asupra acestei investitii, si "tunuri" de genul celor date de Gabriel Bivolaru si Mona de Freitas, dar si privatizari in care fostul administrator, impreuna cu seful de sala al restaurantului au pus mina pe cite un hotel, fara a fi in stare sa mai investeasca nimic pentru a-l moderniza.
Peste aceste necazuri ale privatizarii haotice s-au adaugat, de aceasta data mult mai pregnant, vechile hibe ale personalului din turismul romanesc: lipsa unei pregatiri adecvate, necunoasterea notiunilor elementare pentru activitatea in acest domeniu, dorinta de a scoate bani cu orice pret, pentru ca si asa nu exista o alta alternativa pentru turistii romani. Rezultatul este mai mult decit deplorabil. Cu citeva foarte mici exceptii, intilnesti in mai toate hotelurile si restaurantele romanesti acelasi personal prost instruit care nu catadicseste nici un efort pentru a fi cit de cit amabil cu clientii romani, camere mizere in care asternuturile si prosoapele se schimba doar dupa incheierea sejurului clientului, statiuni intrate intr-un ritm rapid de degradare.
Toate aceste "cuceriri" sint insa oferite cu darnicie la preturi care rivalizeaza cu cele practicate de hoteluri adevarate din Turcia, Grecia, Egipt, Malta sau, mai nou, Tunisia, care par a deveni, incet, incet, destinatiile preferate ale turistilor romani. Pina si liderii de sindicat au tatonat anul acesta terenul in Turcia pentru ca, incepind din sezonul viitor, sa recomande celor din subordinea lor sa-si schimbe optiunile pentru petrecerea concediilor.
Indiferent cine a ocupat portofoliul de la Ministerul Turismului, analiza efectuata asupra acestui domeniu nu a trecut dincolo de usile propriului cabinet, considerindu-se ca singurul lucru ce lipseste turismului romanesc este o publicitate adecvata. Dar despre ce publicitate poate fi vorba, cind reprezentantii marilor agentii de turism veniti la fata locului pentru a verifica ofertele se intorc si recomanda celor dispusi sa se aventureze spre Romania sa-si ia de acasa pina si hirtie igienica. Turismul romanesc seamana cu un muribund caruia i s-au taiat pina si aparatele care il mai tineau in viata, are sicriul pregatit acasa, dar ii lipsesc doar coroanele de flori pentru inmormintare. Vara aceasta nu a facut decit sa confirme din plin faptul ca pina si noi ne-am scirbit de statiunile romanesti si ca, foarte probabil, la anul, "turisti" vor fi doar vacile si oile care vor paste printre ruinele hotelurilor. (Cristian RACU)
Afonii care cinta "Glasul rotilor de tren"
"Atacind problema cu un pretext cum este cel al indexarilor salariale, liderii sindicali stiu ca aceasta cerere nu-si va gasi o solutie, datorita constringerilor bugetare. Dar nu acest lucru are importanta, ci faptul ca, la negocieri, acestia ar putea obtine alte promisiuni de la Guvern, in lipsa banilor. Promisiuni care macar sa taraganeze restructurarile ample care se anunta si, odata cu ele, conservarea privilegiilor acestora.
Privite din aceasta perspectiva, probabil ca urmatoarele saptamini, care se anunta pline de mari greve generale, vor fi decisive pentru actualul Guvern". Un comentariu de Claudiu Raus.
Inca de la inceputul saptaminii trecute, sindicalistii din SNCFR au anuntat greva generala, ce urma sa inceapa luni. In ultimul moment, acestia s-au razgindit, insa fara sa renunte si la greva de avertisment de doua ore, de vineri. Motivul renuntarii nu a fost unul legat de grija fata de calator, pentru care, adesea, mersul cu acest miloc de transport a devenit un veritabil act de curaj, ci pregatirea unei actiuni mai ample, care sa aiba efect, cu sprijinul transportatorilor auto, din aviatie si maritimi. Adica una care sa paralizeze absolut orice in Romania si in fata careia nici un factor de decizie sa nu poata decit sa cedeze, chiar daca unele cereri sint aberante.
Totul pare un perfect scenariu de santaj. La limita legii. Asa si este. Dar astfel de actiuni au avut loc de multe ori in ultimii ani. Ca urmare, sa incercam sa raspundem la alta intrebare: oare doar cererea de marire a salariului cu 17% sa fie motivul pentru care angajatii SNCFR sint in stare sa paralizeze intreaga economie nationala timp de citeva zile, cum se intimpla in cazul unei greve generale, care se anunta prelungita, a tuturor transportatorilor?
Daca ne amintim bine, ultima greva de amploare a SNCFR a avut loc in vara anului 1993, timp de aproape o saptamina. Insa atunci grevistii cereau dublarea salariilor. A cere un 17% inseamna, de fapt, pentru orice sindicalist cu capul pe umeri, speranta ca va obtine maximum jumatate din acest procent, in urma negocierilor cu Guvernul. Ce s-ar putea, asadar, ascunde sub aceasta cerere inofensiva?
In programul de guvernare al cabinetului Radu Vasile, restructurarea SNCFR este incondeiata cu termenul limita pina la care trebuie sa inceapa - 31 septembrie. Ce inseamna, de fapt, restructurarea SNCFR? Nu din punct de vedere al Guvernului sau al simplului angajat al CFR, ci din perspectiva liderilor sindicali. Inseamna pur si simplu decapitarea acestora, care se vor trezi peste noapte, din mari lideri in fata carora guvernele de pina acum tremurau umil, in mici bagatori de seama care nu vor reusi, la o adica, sa scoata in strada mai mult de 100 de oameni.
In ultimele zile, si sindicalistii din RENEL au anuntat greve generale. Peste revendicarile salariale ale acestora, durerea lor isi mai are originea, ca si in cazul SNCFR, si in restructurare, care are ca termen pentru a demara tot 31 septembrie. Deci nici o greva a acestora, care sa paralizeze si celalalt brat al economiei nationale, nu-i exclusa in saptaminile care vor urma. Si aici, liderii sindicali vad in restructurare exact pierderea influentei lor la nivel national.
Atacind problema cu un pretext cum este cel al indexarilor salariale, liderii sindicali stiu ca aceasta cerere nu-si va gasi o solutie, datorita constringerilor bugetare. Dar nu acest lucru are importanta, ci faptul ca, la negocieri, acestia ar putea obtine alte promisiuni de la Guvern, in lipsa banilor. Promisiuni care macar sa taraganeze restructurarile ample care se anunta si, odata cu ele, conservarea privilegiilor acestora.
Privite din aceasta perspectiva, probabil ca urmatoarele saptamini, care se anunta pline de mari greve generale, vor fi decisive pentru actualul Guvern. Pentru ca o cedare in aceste cazuri echivaleaza cu compromiterea intregii restructurari a imensei economii de stat din tara si, odata cu aceasta, compromiterea oricarei sperante ca economia romaneasca s-ar putea insanatosi.