Peste citeva zile, la 5 octombrie, Spitalul Socola
consemneaza o suta de ani de existenta. Viata
"Socolei", neintrerupta nici o singura zi intr-un
secol in care evenimentele au determinat multe
sincope in mersul altor institutii, viata acestui
centru medical in care, in aceasta suta de ani,
aproape trei sute de mii de oameni si-au aflat
aici vindecarea, de cele mai multe ori alinarea,
in unii doar un lacas cuviincios pentru moarte, il
situeaza printre cele mai importante institutii
medicale romanesti. Sub aceasta emblema va fi
prezentat la simpozionul si congresul aflate in
prezent in pregatire.
Este firesc; insa este necesar sa amintim de alta
fata a acestui spital, trecuta in penumbra, aceea
de adevarata scoala de cultura autohtona si
nationala, universitate civica, realitate sociala
careia ii spun "Socola, ca stare de spirit".
Nu-i un paradox ca un spital de boli mintale sa
devina un model cultural; este chiar supremul
obiectiv la care poate aspira un spital de
psihiatrie. Socola, ca stare de spirit, a fost una
din frumoasele realitati ale veacului cuprins intre
de 5 octombrie 1905 si 5 octombrie 2005. Este o
realitate frumoasa, in special pentru orasul Iasi,
care, intre supraevaluare nostalgica si
bodoganeala nemultumita, ramine totusi un
prototip cultural romanesc, o expresie reusita a
spiritului romanesc. Dincolo de ceea ce
constituie un simplu orgoliu, dincolo de
multdiscutatul amor civic "provincial", Iasul, si
prin Socola, consemneaza un anume rafinament
intelectual de un tip, nu "provincial", cit, as
spune, "special", ca expresie spirituala.
Dar sa fiu mai explicit; in ce consta o stare de
spirit cind o atribui unei institutii care a inceput
ca "azil de alienati", ca "balamuc"? O institutie
pe care eu insumi mi-o amintesc, din 1956, ca
loc intruchipind infernul; un imens depozit uman
care parea o convocare pentru o sistematizare a
mortii; un sir de imobile cu geamuri cu gratii si
ferestre lungi prin care nimeni din cei dinauntru
nu putea trece afara... O aglomerare de fiinte
stranii, dintr-o lume de dincolo de lume... tarani
sfirtecati de dementa pelagrei, obsedati de
gasirea, cautata cu agitatie disperata, a unui loc
unde sa se ucida, ei insisi, cu ardoare, cu tragica
voluptate, cu sete de moarte... figuri desprinse
din tipologia amintind de "Strigatul" spaimei din
interior, cum l-a pictat Edgar Munch;
schizofrenici sfisiati de chemarile altor lumi,
inaccesibile celorlalti, lipsiti de geniul nebuniei
schizofrenice; maniacali prapadindu-se de ris
fara nici un motiv; dementi alcoolizati, in plin
infern al deliriumului tremens. Urias muzeu al
groazei, in care simpla intimplare ca nu esti ca
dinsii te plasa intr-o lume de care te jenai, carora
iti venea sa le ceri iertare pentru necuviincioasa
stare de a fi sanatos.
Ce "stare de spirit" la aceasta Socola, in
pestilentiala adunare de fosti oameni?
Am simtit ca exista acest spirit inca prin '58-'60
intr-un salon unde erau, claie peste gramada,
tarani nebuni, psihotici, agitati, inconstienti,
pentru ca in procesul finisarii colectivizarii li se
luase pamintul, ultimul petec de pamint. Se
fortase actiunea, nu stiu cum, dar stiu cum!, si
acolo se adunasera vreo treizeci de agitati care
erau confuzi, deshidratati, un fel de morti foarte
energici si gata de lovit, gata de par si cutit.
Poate din initiativa partidului, nu stiu, s-au
deschis usile si, fara a se anunta nimic, a aparut
un grup de activisti, in haine de piele, insotindu-l
pe inaltul ierarh care era un intelept mitropolit al
Moldovei si Sucevei. Nu avea insemnele
ierarhiei, altele decit cirja, camilofca si
engolpionul. S-a petrecut atunci un fapt
extraordinar: toti acesti nebuni s-au linistit; au
ingenunchiat sarutind mina prelatului.
Asa am inteles ca, sub ceata nebuniei, spiritul
dainuie.
Dar nu acest rudiment uman, iesit la suprafata in
stari de limita, nu aceasta stare este acest spirit.
Spiritul Socolei este mai complex. El descinde
nu din universul bolnav, ci din ceea ce a luminat
"balamucul" in jurul sau, din spiritul iesean. Nu
este potrivit sa afirm, fatarnic, indoiala mea in
spiritul iesean, despre care (din condei) se
spune ca a fost intirziat si prea conservator; s-a
dovedit, cind a primit in oras un "balamuc", ceea
ce a fost, de fapt, totdeauna un spirit, o filosofie
deschisa si o gindire toleranta. Iasul a primit un
spital cu inima deschisa, oferindu-i - spitalului -
un loc de o unica frumusete, fostul parc al
spitalului. A fost o proba pe care au dat-o iesenii,
aceea de a accepta printre ei "nebuni". Istoria
psihiatriei nu cunoaste decit foarte putine
exemple de atit de nobila atitudine cum a
dovedit acum o suta de ani Iasul. De aceea,
acesti bolnavi au putut deveni, foarte repede,
cetatenii orasului, unde nu i-au primit iesenii cu
pietre, nici cu teama istericala; cel mult cu un
zimbet ironic si un ris de inteleapta fraternitate;
nebunii Iasului au devenit, astfel, niste elemente
pitoresti; nimic mai mult, decit tocmai ceea ce
era potrivit pentru dinsii.
De aici incepe existenta "Socolei", ca "stare de
spirit", de la ieseanul modest, de la "iesenismul"
caruia i se dau lectii de sus inca si azi. Astfel,
"Spiritul Socolei" incepe de la disparitia
termenului de balamuc din limbajul iesean, inca
de multe decenii; spiritul Socolei incepe de la
ridicarea la treapta umana a "nebunului", cind, la
Iasi, mult mai devreme decit la Bucuresti,
Timisoara sau Cluj, i s-a spus cuminte "bolnav".
Am putea spune, exagerind doar cit este permis
in preajma unei aniversari, ca "nebunia", ca
formula semantica, la Iasi a murit gratie
modelului civic Socola.
Citeva cuvinte si despre acest "model civic": el a
existat. S-a format inca din primii ani, cind
Constantin Parhon a ridicat clinica de psihiatrie
la rangul de scoala, de academie. Inca din anii
primului mare razboi exista aceasta scoala care
a atras, ca o premiera in istoria medicinei, un
numar important de tineri catre psihiatrie;
disciplina saraca, nerentabila (chiar
compromitatoare, in optica unor candidati la
rapida obezitate profesionala). Psihiatria,
aceasta "ancilla medicinae", adevarata
cenusareasa, avea sa devina printesa datorita
Socolei: un laborator care a devenit repede
cunoscut pe mapamond, citeva elite medicale,
dintre care Ballif, Brunstein, Nitulescu, Gr.T.
Popa, Tudoranu, Enescu, Stocker, Ciuca,
Ungureanu, apropiati sau diferiti ca virsta, au
constituit, cred, prima scoala medicala ieseana.
Aici a aparut pentru prima oara cercetarea
endocrinologica. Oameni ramasi in rindurile de
onoare ale medicinei, unii laureati Nobel, au
lucrat cu Ballif, Ciuca, Ungureanu, Nitulescu,
Marinescu. Cu Socola au colaborat Milcu,
Balaceanu Stolnici, un detasament al elitei
medicale romanesti. Unii au devenit nume
universale; unii au fost fellow O.M.S., cum a
fost, dintre cei disparuti, P. Branzei. Aici s-a
conturat, in mare parte, stiinta endocrinologiei;
astazi putini isi amintesc de lucrarile marelui
centru anatomopatologic Socola, onorat de mari
somitati (ani de-a rindul de Gioconda Dobrescu),
aici au functionat clinicile de neurologie, de
neurochirurgie (N. Oblu, Gh. Sandulescu, Mihai
Rusu), in acest climat de stiinta vie, de autentica
cercetare, a existat o celebra revista de mare
circulatie si primul tratat de endocrinologie din
istoria medicinei (1909).
Aceste actiuni au ridicat prestigiul Socolei de
odinioara si isi pastreaza inca lumina lor; dar,
ceea ce mi se pare mai important, Socola a
reusit, inca din acei ani, sa confere onorabilitate
"personajului principal" al acestei scoli: bolnavul
psihic. Nu numai citiva medici au reusit
fenomenul extraordinar, neinchipuit pina atunci,
de "imprietenire" cu bolnavul. Actiunea a fost,
aici, "de echipa": sora, medicul, laborantul,
psihologul, infirmierul si cel mai modest salariat
detin in aceasta mica istorie locuri de importanta
egala. Probabil ca, asa cum spunea Korsakov
inca in veacul trecut, "cea mai pretioasa
medicatie care se poate oferi bolnavului ar trebui
sa fie familia echipei medicale care il are in
grija". Aceasta banalitate este extrem de greu de
tradus in fapta; si nu din cauza bolnavului. La
Socola, cu inerente exceptii, a fost totusi un fapt
obisnuit.
Socola "ca spirit" nu este o metafora, nici o
expresie de complezenta festiva. Este un fapt de
care vorbim la trecut, incercind sa trecem
conjugarea la prezent. Se va aprecia ce si cum
s-a realizat din aceasta incercare.
De fapt, Socola nu apartine decit formal unor
directii, sectii, ministere. Venerabila institutie
apartine tiparelor istoriei, civilizatiei si culturii
contemporane, este cunoscuta peste mari si tari.
Nu poate fi desprinsa, desigur, de istoria culturii
locale; daca exista un "genius loci" (cum cred cu
tarie unii iubitori ai Iasului), cu siguranta Socola
are un loc al ei in aceasta virtuala geometrie a
ipotezelor istorice. Rostul de a "umaniza",
Socola si l-a indeplinit. Cred chiar ca Socola a
fertilizat inteligenta unui secol.
Unde s-au gasit, concomitent, mai multe genii,
laolalta, decit la Socola?
Constantin ROMANESCU