Ultima mea intilnire cu poetul Traian T. Cosovei a avut loc pe bulevardul Magheru, in preajma Hotelului Intercontinental Bucuresti. Iesisem tocmai de la Tirgul de carte "Bookarest", cotisem pe linga Inter si cascam ochii la vitrine. Bucurestiul ma atrage, ma face sa inteleg altfel pulsul lumii contemporane. Pierzindu-ma in multime, ma simt mai liber, mai putin inhibat decit intr-un oras de provincie, unde din zece trecatori te stiu patru. Preumblindu-ma pe bulevard, savuram cu nesat aceasta libertate iluzorie pe care ti-o da anonimatul… Bucuria mi-a fost insa de scurta durata, caci, iata, nici dupa cinci minute de "singuratate colectiva", am vazut inaintind spre mine o silueta cunoscuta: era Traian T. Cosovei. Parasise si el tirgul de carte, fusese pe terasa "La Motoare" si acum se indrepta spre muzeu.
Poetul m-a salutat cu gratie, indreptindu-si ochelarii (de cal troian) si m-a intrebat, absent, cit mai zabovesc in capitala. Plecam chiar in ziua aceea. Ii parea rau. Ar fi vrut sa mai stam de vorba, la una mica. L-am intrebat cum ii mai merg treburile. Treburile ii mergeau bine. Tocmai ii aparuse o noua carte, "Vinatoare de capete". Duminica urma sa aiba loc lansarea. Ma invita sa vin sa-l ascult. In rest? Scrisese o carte de proza impreuna cu sotia lui. Era fericit. L-am intrebat daca mai sta la aceeasi adresa. Sigur ca da. Sta tot acolo. In acelasi bloc. Telefonul era cumva schimbat? Nu, de ce? Ii telefonasem de citeva ori, dar de fiecare data a raspuns altcineva. Nu, numarul e acelasi. Dar, dupa cum se stie, telefoanele din Romania functioneaza anapoda. Il cauti pe Georgescu si raspunde Ionescu. Si viceversa. Ca in Caragiale. Tara de papugii, zise poetul. Daca am treaba cu el, il pot gasi dimineata si seara. Mie cum imi mergeau treburile? Tot bine. Ce faceam? Haladuiam prin Bucuresti. Am fost la tirg? Am fost: prea multa lume, si prea mare caldura. Ca intr-un acvariu lipsit de apa. Deschizi gura si vorbesti. Nimeni nu te asculta. Fiecare vorbeste in legea lui. Singurul element comun e setea. Care leaga cititorii si autorii. Cartile par si ele a pluti deasupra unui desert de capete si de guri care rasufla. Sint asemenea unor pesti aruncati pe uscat. Nimeni nu mai citeste nimic. Nimeni nu mai cumpara nimic. Cam asta-i. Asa este, spuse poetul, oarecum absent. Se gindea, probabil, la viitoarea lui carte. "Nichita, adauga el, ai sa-mi dai cinjdemii, mi s-a uscat gitlejul si as vrea sa beau o bere rece…". "Cu mare placere". Acesta era micul tribut pe care-l cerea capitala. Uneori tributul platit la Iasi era mult mai mare…
Ii priveam silueta firava cum se indeparteaza pe bulevard si o senzatie stranie puse stapinire pe mine. Ma intilnisem totusi cu un poet. Cu un poet pe care-l admiram si de care, nu stiu de ce, ma simteam apropiat sufleteste. De ce nu puteam comunica decit la un mod superficial? In fond, ce ne-am fi putut spune?! Privindu-i din urma silueta fumeginda prin multimea grabita, mi-au venit in memorie versurile: "Navigator solitar cu luneta, cap, compas si sextant? Ma pierduse pina la urma in universul bufant". Acest univers bufant ma inghitea acum si pe mine.
Ceva mai tirziu, am ajuns si eu pe terasa Muzeului Literaturii. O lume agitata, iesita parca din paginile unor romane avangardiste, discutind cite-n luna si-n stele, se adapostea de arsita verii sub umbrele colorate, intinse la umbra celor citiva salcimi prafuiti ce strajuiau gradina. Se bea bere, se mincau mititei, alune si se punea la punct destinul literaturii romane. L-am cautat cu privirea pe autorul "Ninsorii electrice". Traian T. Cosovei nu se (mai) afla acolo. Isi facuse plinul si plecase acasa. Sau poate bintuia acum pe la o alta circiuma. M-am asezat la o masa intr-un colt mai retras si mi-am comandat o halba. Cum achizitionasem de la libraria muzeului citeva carti de poezie aparute la Editura "Axa", am scos din geanta volumul de versuri al lui Traian T. Cosovei, "Patineaza sau crapa", si primul poem care mi-a cazut sub ochi (oare intimplator?) a fost acesta: "Cele o mie de usi s-au inchis/ in urma lor o tacere de fier s-a asternut peste lucruri,/ cele o mie de ferestre s-au stins/ - in orbitele lor goale o tacere grea a deschis ochii si a privit adinc in mine.// O mie de usi s-au inchis, o mie de ferestre s-au stins./ Pe masa hirtia se innegreste incet - pe masa tot mai cenusie,/ cu litere tot mai mici e scrisa tacerea pina la capat. / Mina mea rosie se scufunda incet in tacerea ei muta.// Nescris a ramas obrazul care se lipeste de geam,/ - nerostita dureros -/ nescrisi ochii, nerostit trupul indepartat in oglinzi./ O mie de usi s-au inchis - in tacerea de dincolo sclipesc o mie de ochi.//Mina se scufunda in tacerea lor muta./ Pe care vintul o spulbera prin incapere."
Generatia optzeci a intrat pe scena literaturii romane odata cu volumul "Ninsoarea electrica" al lui Traian T. Cosovei, publicat in 1979. Poetul fusese primul din generatia sa care sparsese zidul cenzurii ceausiste, devenita din ce in ce mai aberanta. De atunci au trecut mai bine de doua decenii. Poezia lui Traian T. Cosovei s-a decantat in tot acest timp. A capatat un alt "luciu", o alta "greutate". Multiplele experiente literare, dar si existentiale si-au pus amprenta asupra metaforei sale. Acum il intereseaza mai mult fondul decit forma. Poetul scrie azi altfel decit in anii optzeci. Entuziasmul a disparut. Verbul sau nu mai are forta exploziva pe care a avut-o la inceput. Citindu-i versurile, simti gustul singuratatii si al deziluziei "baiatului batrin": "cei din camera de altaturi au adormit demult./ In sfirsit, piinea, cutitul sint si ele pe masa./ Pentru ei as putea sa deschid robinetele casei". Totul e pustiu in jur. Universul familiar din jur nu mai are semnificatie. Nici dragostea, nici copilaria nu mai pot fi retraite cu bucurie si seninatate: "oricum, nimeni nu va sti niciodata nimic./ …/ Pe zid sint urmele adinci ale celui care s-a tirit inaintea mea la fereastra:/ daca dai tencuiala la o parte, mai poti gasi semnele lui de adio".
In aceste semne de adio descifram destinul unei intregi generatii, al unei generatii care nu-si gaseste locul in societatea contemporana. "Dar n-am fost eu cel care pleaca, nu eu/ nu eu am asezat acolo piinea, cutitul./ N-am stins chibritul, n-am intrebat:/ Eu in locul cui am trait?"
Pentru Traian T. Cosovei poezia este singurul scop si singurul mijloc de supravietuire.