Aceasta trauma a culturii noastre civice este adesea invocata fara insa a fi fost vreodata descrisa atit de precis cum o face acum domnul Mihalache in lucrarea sa. Este o anatomie rece, poate prea rece, dar inflexibila.
Ideea ca fiecare om se vede pe sine plasat intotdeauna de partea binelui si numai mijloacele de a ne apropia de acesta ne duc la unele derapaje trebuie serios amendata. Un istoric american povestea acum citeva saptamini in NY Times, cu ocazia primei infatisari in procesul contra lui Saddam Hussein, cum prin anii saptezeci, atunci cind vizitase fosta vila a lui Stalin dintr-un oras sovietic de la Marea Neagra, transformata in muzeu, ghidul ii relatase ca inaintea lui locul fusese vizitat de un lider arab. Compet transfigurat, ca intr-un pelerinaj, acesta il descususe indelung asupra lui Stalin si notase in cartea de onoare a muzeului citeva fraze extrem de laudative fata de marele tiran. Se numea Saddam Hussein si va deveni in citiva ani presedintele Irakului.
Daca judecam episodul cu ochii observatorului de astazi, care stie cite ceva despre gazarea copiilor kurzi ori de gropile comune lasate in urma sa de Saddam, faptul ni se pare aproape normal: tiranii se atrag intre ei. Totusi, in acei ani, Saddam nu era mai mult decit un politician arab promitator, cu obiceiuri cam exotice pentru standardele occidentale, dar nu foarte neobisnuite. Iar, la urma urmei, nu Occidentul facea atunci norma morala in lume, ci tinerii promitatori, care voiau sa scape lumea de norma occidentala imperialista, de felul lui Ceausescu ori Che Guevarra.
Exista totusi ceva greu de inteles in fascinatia pe care o exercita Stalin, fie si din partea unui tiran semisalbatic precum Saddam. Chiar daca a murit in patul lui, Stalin nu a lasat o amintire prea iubita. Orice s-ar spune nu mai era atunci la moda, spre deosebire de Trotki, fosta lui victima, ori fata de Mao, fostul sau agent, elev si concurent. Nici macar ideologia PCUS nu-l mai considera un exemplu ori o referinta istorica utila. Este drept, nu avea nici dusmani naturali. Stalin era un obiect al nimanui. Mort si ingropat ca personaj istoric. Probabil insa ca tocmai de aici venea obiectul acestei fascinatii: procesul stalinismului nu avusese de fapt loc intr-un mod in care memoria colectiva sa-l inregistreze.
Este adevarat ca nu stim daca Saddam admira povestea de succes a lui Stalin sau mijloacele acestuia. Probabil ca amindoua. Generalisimul lasase un imperiu, facuse din Rusia inapoiata a tarilor o supraputere in numai citeva decenii. Dar mai ales, Stalin trebuie sa fi reprezentat arhetipul autocratului modern, care reusise nu numai sa controleze un imens imperiu de pamint si de singe, dar si mintea a zeci de milioane de oameni, care-l aclamau drept un erou civilizator. Stalin intelesese ca violenta nu este totul, este nevoie de citeva idei si de o imensa minciuna, ceea ce s-ar putea numi stalinismul. Adica a crea o complicitate dezinteresata din partea unei mari parti a populatiei.
Istoria a fost una din tintele predilecte (si naturale) ale acestui sistem. Mai intii pentru ca oferea un excelent instrument de manipulare a valorilor (este bun doar ce dictam noi, Partidul, ca este bun!), iar apoi pentru ca intretinea iluzia ca tot ce vrea Partidul este necesar istoric: tot ce are un trecut, va avea si un viitor! De aceea, stalinismul a prezentat cel mai radical (in sens de abuziv si arbitrar!) proces de rescriere a trecutului. Sub regimul lui Stalin, istoriografia si-a pierdut aproape orice autonomie ca disciplina academica devenint o simpla anexa a propagandei de partid.
In Romania, dintre toate republicile satelit ale URSS, stalinismul a fost cel mai agresiv, dupa cum observa Ghita Ionescu undeva. Aceasta poate si pentru ca nu avea nici un fel de trecut teoretic semnificativ. Dar si pentru ca in jurul sau nu a existat niciodata o mare dezbatere. Stalinismul romanesc a murit fara sa moara! Ceea ce in literatura s-a numit obsedantul deceniu a durat se pare mai mult decit un deceniu. Pentru istoriografie, stalinismul incepe imediat dupa instalarea puterii populare, prin 1947-1948 si continua pina la inceputul anilor saizeci, fiind asociat indeosebi cu figura lui Mihail Roller si a sa Istorie a RPR, care a devenit atunci istoria unica si obligatorie a Romaniei. Dar aceasta periodizare este discutabila. Pentru unii se reduce la prima parte a anilor cincizeci, pentru altii, aceasta a continuat sub alte forme pina la caderea regimului comunist. Probabil ca ambele perspective sint legitime.
Dar aceasta neintelegere ne arunca intr-o mare dilema: stalinismul este un stil de gindire sau o epoca? Dilema este de altfel reluata recent in una dintre cele mai solide lucrari asupra acestui fenomen istoric, cartea lui Andi Emanuel Mihalache, Istorie si practici discursive in Romania "democrat-populara" (Bucuresti, Albatros, 2003). Cu regretul de a nu putea prezenta aici pe larg lucrarea rspectiva, imi face placere sa o recomand cititorilor interesati de aceasta problematica. De altfel, ca si tema ca atare, lucrarea ar merita o discutie mai ampla, atit cu caracter public cit si academic.
Caracteristicile stalinismului istoriografic erau cunoscute. Aceasta a insemnat peste tot rescrierea nu numai radicala, dar si continua a trecutului dupa modelul decodat de George Orwell in 1984, utilizarea demersului stiintific ca simplu instrument ideologic, eliminarea oricarei forme de gindire independenta, impunerea unor teme obligatorii (rolul maselor, inventia unui trecut nu numai progresist ci si romano-rus, denuntarea inperialismului anglo-american etc.), introducerea luptei de clasa ca principiu ordonator al tramei istorice, ca si a schemei marxiste universale de periodizare a istoriei.
In cartea sa, domnul Mihalache ne arata insa ca nu a fost vorba numai de discurs si propaganda, ci mai ales de practici represive. Acest model istoriografic ascunde in fapt o politica represiva fara precedent: asupra oamenilor, cartilor, ideilor si institutiilor. O actiune nimicitoare, fara precedent in istoria noastra. Fapt usor vizibil, o mare drama umana se ascunde in spatele conceptelor care definesc aceasta epoca. Dincolo de idei, carti sau institutii se afla cariere si vieti umane distruse iremediabil. Dincolo de teze si polemici de afla campanii de stat si victime de constiinta, prietenii tradate si cariere demarate fulgerator. Insa peste toate este vorba de controlul mintii, caci controlul trecutului inseamna manipularea unei referinte esentiale a oricarei forme de gindire colectiva. Pe scurt, este vorba de spalarea creierelor, sub toate formele sale.
Aceasta trauma ascunsa a stalinismului romanesc este adesea invocata fara insa a fi fost vreodata descrisa atit de precis cum o face acum domnul Mihalache in lucrarea sa. Este o anatomie rece, poate prea rece, dar inflexibila. Este adevarat ca, furat de obiectul sau de studiu, uneori, dl. Mihalache este prea aluziv, prudent, in judecatile sale, ca si cum s-ar teme inca de reactia unui Mihal Roller, care mai prezideaza din ceruri Academia Romana. Poate are motivele sale. Cine a sondat infernul, fie acesta si sub forma unui cadavru imbalsamat, are toate motivele sa se teama.
Florea IONCIOAIA