Multe sint locurile din Evanghelii care scandalizeaza logica lumeasca, dar parca nici unul nu e mai greu de inteles pentru un neinitiat (in sensul duhovnicesc al cuvintului) ca pericopa ce se va rosti miine in biserici (de la Matei 15, 21-28). Cum sa nu te smintesti cind vezi cum Iisus, mult-milostivul iubitor de oameni, refuza a ajuta o femeie disperata, la capatul puterilor, a carei fiica era "rau chinuita de demon" (v. 22)? Cum sa nu empatizezi cu acea cananeianca zdrobita de durere si sa nu resimti din plin tacerea, indiferenta si, mai apoi, jignirea aduse de Cel care facuse atitea minuni pentru altii, cu mult mai putina credinta si smerenie decit aceasta femeie. Dar sa vedem cum au decurs lucrurile acum aproximativ doua mii de ani si sa revedem scena petrecuta undeva "in partile Tirului si ale Sidonului" (v. 21).

Femeia care s-a apropiat de Domnul era de alt neam, fiind descendenta a lui Canaan. Acest popor era tratat de majoritatea iudeilor din acele timpuri cu dispret, fiind un neam idolatru. Lucru deloc surprinzator, de-a lungul istoriei sau chiar in zilele noastre, existind la unele popoare o aversiune si o desconsiderare a celorlalti pina la a-i trata ca pe animale (a se vedea ce se intimpla si acum in unele tari africane). Aceasta femeie indrazneste sa se apropie de un iudeu (Iisus din Nazaret), convinsa fiind ca Acesta o poate izbavi, precum pe altii, si pe fiica sa de demonul ce o chinuia. Cred ca nu putini sint aceia care au vazut, mai ales la slujba sfintului maslu, cit de ingrozitor se manifesta cei indraciti. Cit de dificil este chiar si sa asculti urletele lor, sa vezi o fiinta umana cum se raneste, adesea, prin miscari evident controlate de un duh strain. Ei bine, acea femeie avea in casa ei, zi de zi, parte de astfel de scene care, cu siguranta, o sleisera de puteri si o copleseau. Mai mult, nimic nu e mai dureros pentru o mama decit sa-si vada copilul chinuindu-se in felul acesta, incit la groaza de a sta in casa permanent cu un posedat se adauga si suferinta unei inimi care empatiza intrutotul cu fiica sa. Asa incit, venirea lui Iisus pe acele meleaguri parea sa-i aduca, in sfirsit, o raza de speranta.

Numai ca strigatul ei de ajutor nu gaseste, intr-o prima etapa, nici un ecou in inima lui Iisus (sau cel putin asa pare). Vazind ca insistenta ei este tratata cu tacere de Mintuitorul, ucenicii intervin pentru ea: "Slobozeste-o, ca striga in urma noastra" (v. 23). Fie ca erau impresionati de suferinta femeii, fie ca nu-i mai puteau suporta strigatele de ajutor ce se auzeau in urma lor (caci Iisus continua sa mearga, in acest timp, impreuna cu insotitorii), cert e ca cei mai apropiati ucenici Il roaga sa dea curs acestor insistente rugaminti. Nici interventia lor insa nu-L clinteste pe Domnul, care pare a se scuza pentru neinterventia Sa: "Nu sint trimis decit catre oile cele pierdute ale casei lui Israel" (v. 24). Cu alte cuvinte, se pliaza pe asteptarile iudeilor care vedeau in Mesia un eliberator al poporului ales, nicidecum un Mintuitor al tuturor neamurilor. Ucenicii inghit in sec: e adevarat, cam asa fusesera ei invatati sa gindeasca, incit e un foarte bun prilej sa constate ca, totusi, aceasta atitudine e una inumana. Inca una din multele lectii pe care le primeau de la Hristos...

Dar femeia insista, nici macar aceste cuvinte rostite de Domnul nu o descurajeaza. Atunci Iisus vine si mai "arunca" un cuvint, mai greu decit anteriorul, in care sintetizeaza tot dispretul iudeilor pentru pagini: "Nu este bine sa iei piinea copiilor si s-o arunci ciinilor" (v. 26). Spune apasat ceea ce multi dintre ucenici vor fi gindit sau discutat intre ei atunci cind venea vorba de cei care nu se inchinau Dumnezeului Celui Viu. Iar acestia se rusinau deja, ascultind cum Domnul spunea in fata unei cananeence ceea ce ei doar gindisera pina atunci.

Cit despre biata femeie, ce mai putea sa faca in aceste conditii cind, practic, era redusa la statutul de animal, e drept, unul apropiat omului, dar totusi un animal caruia nu-i oferi acelasi tratament pe care-l aplici propriei familii, mai ales copiilor? S-a lasat ea descurajata? S-a intors ea mihnita de aceste cuvinte jignitoare, dezamagita ca primea un refuz categoric acolo de unde astepta iubire si vindecare? Nicicum. Ci din inima ei smerita tisneste un raspuns cutremurator: "Da, Doamne, dar si ciinii maninca din farimiturile care cad de la masa stapinilor lor" (v. 27). Nu neaga, ci isi asuma statutul de ciine si, astfel, Il invinge pe Mintuitorul cu propriile Sale cuvinte, caci pare a-I spune: "Daca eu sint ciine, precum bine zici, de ce nu pot primi nu piinea intreaga, ci doar niste farimituri, niste resturi de mincare? Caci si acelea sint bune, ma multumesc cu ele."

Doua uimiri si un raspuns

Acesta este si momentul culminant, in care Hristos accepta sa o ajute si sa-i vindece fiica, avind si o exclamatie unica in Evanghelii: "O, femeie, mare este credinta ta! Fie tie dupa cum voiesti " (v. 28). Nu stim ca Hristos sa mai fi fost atit de impresionat de cineva incit sa-I smulga o asemenea apreciere admirativa! In acest punct ajunsi, intelegem intr-o alta lumina testul la care a fost supusa femeia. Cunoscatorul de inimi Hristos stia cit de mare sint smerenia, credinta si jertfelnicia acesteia si nu a facut decit, cu abilitate, sa le scoata la lumina astfel incit ea insasi sa-si puna in lucrare, intr-un timp atit de scurt, aceste virtuti aflate doar in stare de potenta, dar mai ales pentru ca cei din jur sa se rusineze de prejudecatile pe care le vor fi avind cu privire la ea.

Sintem uimiti, in fata acestui episod, uimiti de doua ori. Pe de o parte ni se pare incredibila insistenta cananeencei, intrebindu-ne de unde a gasit resurse pentru a merge mai departe cu rugamintea ei. Pe de alta parte, ne uimeste faptul ca cineva L-a putut coplesi pe Dumnezeu si, mai ales, a putut sa primeasca de la El darul de a i se face "dupa cum voieste". Cum au devenit posibile aceste lucruri? Ne sint ele la indemina si noua, celor de astazi?

Raspunsul il putem afla cercetind modul in care se roaga femeia cananeianca. Ea nu spune: "Doamne, miluieste-o pe fiica mea!" sau "Doamne, ajut-o pe fiica mea!", ci "Miluieste-ma, Doamne!" si "Doamne, ajuta-ma!". Adica se roaga pentru o alta persoana ca si cum s-ar ruga pentru dinsa. E ca atunci cind noi cerem un favor cuiva pentru un al treilea si-i spunem: "Fa-o ca pentru mine, te rog!" Se stie cit de important este sa ne rugam pentru ceilalti si orice om va fi spus, macar o data in viata, "Doamne ajuta-l pe cutare!" De asemenea, este la fel de important sa ne rugam pentru noi insine, mai ales cu rugaciunea "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul/ pacatoasa!". Dar femeia cananeianca ne invata ca rugaciunea poate sa ia si un alt chip, al treilea, care este o sinteza a celorlalte doua si, in acelasi timp, mai presus de ele: sa ceri lui Dumnezeu ceva pentru un altul ca pentru tine insuti. Asta este rugaciunea pe care Dumnezeu nu numai ca o asculta intotdeauna, dar Il si bucura si Ii deschide cel mai larg baierele harului, coplesind cu daruri pe un astfel de rugator.

Am gasit si in zilele noastre aceeasi reteta a rugaciunii care nu poate da gres, admirabil gatita de un mester - bucatar de cuvinte -, despre care v-am mai vorbit de Craciun: Marius Iordachioaia. Iata si poemul sau, intitulat "ce este rugaciunea", care tine loc de concluzie a acestui articol: "a te ruga pentru cineva/ inseamna/ a-i imbraca sufletul cu carnea ta/ a-i incalzi inima cu suflarea ta/ a-i hrani fiinta cu viata ta/ a-l vizita in temnita sa launtrica/ a-l gazdui peste noapte in inima ta.../ a te ruga pentru cineva/ inseamna/ a-i oferi lui Dumnezeu trupul/ cu care/ sa-l poata iubi..."