O data pe an, toamna, Iasul renunta la hainele obisnuite, imbracind altele - zise de „sarbatoare". Insa asa cum sint ele azi croite, mi se par stridente, anacronice si caraghioase. Pina si bruma de europenitate pe care o mai revendicam paleste in fata balamucului oriental pus in scena sub chiar zidurile Primariei si ale Mitropoliei. Doar o data in an, pe chiar strada care le desparte, sarmaua si cuminecarea, halba si luminarea, cojocul si anteriul isi dau randevú complice.  Fara doar si poate, traim zile amestecate. Cum sa-mi mai recunosc orasul in multimea pestrita care l-a invadat? Totul a luat forma unui kitsch festivist, ambalat cu pretiozitate in suport religios.

Daca ai ajuns in inima urbei, simturile, ca si vigilenta, iti sint puse la incercare... Mireasma de tamiie se imbina cu fumul dens de cirnati; eufonia troparelor bisericesti este surclasta in volum de euforia manelista; rugaciunile pioase ale cucernicilor parinti sint acoperite la rastimpuri de clamarile vinzatorilor de seminte; orbii de conjunctura, nefiresc de numerosi in zilele acestea, privesc smerit cu un ochi spre cer si cu altul spre buzunarele milostivilor pelerini. Probabil ca regizorii apocalipsei din Centru isi au propriile motive de jubilatie, cita vreme clientii comuni - generosi la zile mari - gusta cu nesat si din cele sfinte, si din cele mai lumesti. Altfel, ce anume ar justifica „sfinta" imbulzeala de pe strazile Iasului? Dar intoarcerea la bigotismul si obscurantismul unor vremuri pe care le credeam apuse?

In chip ideal, timpul sarbatorii ar trebui sa fie unul al faptelor neobisnuite, cind ne sustragem ritmului cotidian, asumind o ordine primenitoare. Acum, mai mult ca oricind, dam atentie lucrurilor esentiale; recuperam traditia si valorile acesteia; redescoperim sacrul in multimea formelor sale de manifestare. Gesturile, ritualurile, artefactele simbolice devin pe moment hierofanii, locuri privilegiate de con-sacrare. In ce ma priveste, am gasit zilele trecute un asemenea loc. Nu in umbra Mitropoliei - cum ar fi fost firesc -, ci departe, spre periferie, sub dealul Galatei, la recent zidita biserica  a „Adormirii Maicii Domnului". In subsolul acesteia functioneaza de putina vreme o spatioasa galerie de arta. Tocmai aici, mai multi artisti vizuali autohtoni au fost invitati sa „dialogheze" pe tema sacrului.

Curatoriata de Zamfira Birzu, expozitia iese oarecum din tiparele previzibile.  Doua ar fi elementele care ii dau distinctie: filtrul de selectie a lucrarilor (arta religioasa, exceptind genul icoanei) si participarea nationala (Ilie Boca, Cela Neamtu, Mihai Chiuaru, Delia Corban, Madlen si Gh. Zarnescu, Liviu Nedelcu,  alaturi de iesenii Dan Covataru, Jenó Bartos, Ilie Bostan, Mihai Tarasi, Atena Simionescu, Felix Aftene, Simion Cristea, Valentin Sava, Cristian Diaconescu, Sabin si Gabriela Drinceanu, Sorin Purcaru, Mihai Pamfil, Eugen Harasim, Doina Tudor, Bogdan Gavrilean...). In majoritatea cazurilor, lucrarile artistilor invitati codifica propriile experiente subiective ale sacrului, convertite in formule plastice esentializate. Unui astfel de tratament ii sint supuse mai toate simbolurile crestine reprezentative: crucea, biserica, toaca, stilpul lumii, clopotul, templul, scara, ingerii, fereastra, lumina, soarele. Diversitatea solutiilor artistice (pictura, sculptura, fotografie, instalatii), subtilitatea iconografica si rafinamentul ansamblului lasa privitorului o impresie placuta.

Dintre piesele expuse, as alege spre comentariu doar una semnata in tandem de artistii Adriana si Adrian Stoleriu, cadre didactice la Universitatea de Arte „G. Enescu". Inspirindu-se din surse biblice, Cavalerii Apocalipsei - instalatia tinerilor ieseni - evoca intr-un mod stilizat profetiile sfirsitului lumii. Constructia este simbolica; cei patru cavaleri ai Apocalipsei iau forma unor scari din lemn, in ochiurile carora sint postate decupaje din codice medievale, fiecare dintre ele reproducind fragmente evanghelice, insemne heraldice si religioase, motive si simboluri de factura sacra. Insumate, lecturate in succesiune, de jos in sus si de la stinga la dreapta, imaginile capata miza paideica. Pentru bunul crestin ele sugereaza sensul ascendent, in trepte, catre propria mintuire.

Daca trei din scarile compozitiei (pictate in negru) indica „urcusul" soteriologic pina la Cer, pe calea virtutii fara de cusur, o a patra, redata in tonuri de auriu, aidoma icoanelor bizantine, descrie sensul descendent. Prin coloratura si terminatia lor (forma de tepusa), scarile negre fac trimitere la spaimele si suferintele care ii asteapta pe cei pacatosi, risipiti pe falsele cai ale mintuirii. Largite la baza, dar inguste spre virf, scarile „vorbesc" despre amploarea initierii: multi asuma calea, putini insa ajung la tinta dorita. In acest context, penitenta devine necesara in economia mintuirii, iar asumarea ei - vrednica de lauda. Este, poate, si traseul pe care-l face astazi pelerinul obisnuit, cel plecat pe drumuri straine, sperind  sa aiba la un moment dat privilegiul intilnirii cu sacrul sau cu insusi Dumnezeu.

Transfigurind simbolic scara, Adrian si Adriana Stoleriu au gasit un mod ingenios de a ilustra etapele paideii crestine. In vremuri amestecate, cu iz apocaliptic, doar asumind un urcus in ordinea „spiritului" mai putem nadajdui la salvare. Nu insa unul de conjunctura, ci intemeiat pe onestitate si buna credinta. Aceasta inseamna educatie, discernamint, inspiratia de a alege calea potrivita. Daca in timp de sarbatoare mahalaua s-a mutat spre Centru, va invit sa redescoperiti arta, sacrul, in staze nealterate, la o margine de oras. Merita.