Pentru multi americani, faptul ca Zacarias Moussaoui a scapat de pedeapsa cu moartea este un sacrilegiu la adresa memoriei victimelor de la 11 septembrie 2001. La aflarea sentintei, teroristul a exclamat: "America, ai pierdut! Eu am cistigat!". De fapt, a cistigat America, iar de pierdut, a pierdut barbaria internationala, iar aceasta interpretare este acceptata chiar de rudele unora dintre cei ucisi in atentate.
Juriul tribunalului din Alexandra (Virginia) s-a aflat sub o presiune imensa, creata de acuzare si, desigur, de intensitatea reflectarii cazului de catre mass media. Mai trebuie sa tinem cont si de faptul ca, spre deosebire de democratiile vest-europene, care au renuntat de mult sa-si execute criminalii, in Statele Unite pedeapsa cu moartea are un suport social semnificativ. Cum participarea lui Moussaoui la complot a fost dovedita dincolo de orice dubiu rezonabil, nu ar fi surprins pe nimeni daca juratii ar fi optat pentru pedeapsa capitala.
Din postura unui adversar de principiu, indiferent de conditii, al pedepsei cu moartea, nu imi e deloc usor sa-mi inchipui ce a fost in sufletul acelor jurati. Nu s-a facut public numarul celor care s-au opus pedepsei capitale, si poate ca nici nu e foarte important sa-l cunoastem. Optiunea fiecarui jurat in parte este esentialmente morala, in timp ce decizia juriului, ca intreg, are si o coplesitoare semnificatie politica.
S-ar putea spune ca lui Zacarias Moussaoui i s-a refuzat sansa de a deveni martir al Islamului. Nu acesta parea sa fie, insa, obiectivul marocanului de cetatenie franceza: el si-a dorit sa traiasca. Fara a intra aici intr-o discutie pe tema motivatiei religioase in cazul terorismului islamic, mi se pare ca oameni ca Moussaoui nu se grabesc la intilnirea cu Profetul, ci mai degraba vor sa supravietuiasca si sa savureze amintirea crimelor comise. Din acest punct de vedere, intr-adevar, Moussaoui a cistigat.
Mult mai mare ar fi fost, insa, riscul ca America sa pronunte o sentinta care, din varii motive, sa fie dezagreabila pentru o buna parte a cetatenilor sai, pentru europeni si pentru multi alti cetateni ai lumii civilizate. Era vital ca aceasta condamnare sa uneasca, nu sa dezbine Occidentul. Iar Occidentul are nevoie, din acest punct de vedere, de un anumit grad de unitate morala. Asupra politicilor poate persista dezacordul, iar pina la un punct acesta poate fi chiar benefic. Pe termen lung, comuniunea de valori va putea triumfa, chiar in aceste conditii: cazul divergentelor privind Irakul sau presupusele "inchisori secrete" ale CIA ar putea ilustra, in viitor, aceasta capacitate de reconciliere interioara a Occidentului.
Tentative de manipulare politica a sentimentelor nu vor lipsi, nici chiar in aceste conditii. Este de inteles tristetea, poate chiar revolta mamei teroristului marocan de cetatenie franceza, insa e greu de acceptat parerea ei ca sentinta are la baza prejudecati rasiste. Nu culoarea pielii si nici religia acuzatului au influentat verdictul juriului: recursul la astfel de clisee nu poate convinge pe nimeni. Iar Franta, de la care doamna Aicha El Wafi astepta o implicare politica in favoarea fiului sau, nu putea reactiona mai mult decit a facut-o, achitindu-se de obligatiile procedurale fata de un cetatean al sau, judecat pe teritoriul altui stat.
Din punct de vedere politic, decizia tribunalului din Virginia creeaza un context nou, cu care America va trebui sa se obisnuiasca. Nu ar fi deloc exclus ca, in Irak sau aiurea, teroristii islamici sa recurga la rapiri, incercind sa foloseasca victimele drept monede de schimb pentru Moussaoui. Nu se pune problema ca un astfel de schimb sa fie vreodata acceptat sau acceptabil, insa guvernul de la Washington va trebui sa fie pregatit. La fel, este foarte probabil ca gradul de alerta interna sa fie ridicat in urmatoarea perioada, de teama unor atentate-represalii. Cum America se considera in razboi, astfel de masuri nu ar fi deloc surprinzatoare, cu sau fara detinutul Moussaoui.
Se poate spune ca, prin condamnarea singurului terorist acuzat de implicare in atentatele de la 11 septembrie, guvernul american intra sub o presiune publica sporita: nimeni nu a uitat ca principalii responsabili se afla in libertate. Chestiunea prinderii lui Bin Laden si a principalilor sai colaboratori revine in actualitate, si o data cu ea discutiile despre eficienta actiunilor armatei si serviciilor secrete americane in Afghanistan si vestul Pakistanului. De altfel, recenta capturare a unui lider important Al Qaeda, in Pakistan, le va reaminti multor americani ca succesele pe acest front au fost modeste. Inainte de invadarea Irakului, americanii au imaginat un pachet de carti de joc, ilustrate cu figurile liderilor regimului Saddam Hussein. Daca ar exista unul similar pentru terorismul Al Qaeda, succesele nu ar trece de cifrele foarte, foarte mici.