De vreo doua luni incoace, toata lumea discuta, in cercurile intelectuale, despre Istoria critica a literaturii romane a lui Nicolae Manolescu, aparuta la finele lui 2008. De regula, pe necitite, dar zvonistica este o zona a vietii literare care nu trebuie dispretuita, pentru ca, de multe ori, aici se formeaza opiniile. Cum am parcurs, cu creionul in mina si din scoarta in scoarta, ditamai cartoiul, m-am gindit sa-mi folosesc efortul si in paginile Ziarului de Iasi. Intrebarea care macina interesul tuturor, al criticilor, dar si al scriitorilor, prezenti sau absenti din Istorie, este daca Nicolae Manolescu e intr-adevar, asa cum pretinde, un fauritor de canon. Raspund direct: sigur ca nu este. Cit poate, il urmeaza pe G. Calinescu, iar dupa aceea isi da in petec. Iar canonul literar nu se lasa impus de un singur critic, oricita autoritate ar avea acesta.

Pentru ca subiectul fierbinte il reprezinta perioada contemporana, trec direct la ea, enumerind doar principalele carente ale asa-numitei sinteze. De altfel, despre ele am scris un foarte larg text, pe care il veti putea citi curind in presa literara centrala. Nicolae Manolescu are, din pacate, impresia ca se poate face istorie literara cu ticurile foiletonistului. De aceea, lui ii lipseste o viziune de ansamblu, iar cartea sa este, cel mai adesea, o insiruire de analize superficiale, care nu adincesc perspectivele existente pina la el. Eminescu il dezamageste, Creanga ii vorbeste intr-o limba neinteleasa etc. Punctele forte sint cele privitoare la literatura romantica si cele despre proza, pe care le reia din Arca lui Noe. Paginile despre poezie sint majoritar lipsite de fler. Manolescu nu este un bun critic al poeziei. Pentru el, poezia e un discurs despre. Nu e capabil de o lectura intensiva, implicata.

Toata lumea se astepta ca marea realizare a Istoriei manolesciene sa fie perioada contemporana, al carei cronicar devotat autorul a fost. Doar ca, ocupat cu altele, cumulard al unor functii care l-au indepartat de masa de scris, Nicolae Manolescu se multumeste sa recupereze, rafistolindu-le doar din cind in cind, zecile de cronici pe care le-a scris de-a lungul anilor. Cu putine exceptii (Marin Preda, Eugen Barbu, Alexandru Ivasiuc), el isi reia cu voiosie textele scrise cu zeci de ani in urma, pe care le inseileaza si le cosmetizeaza atit cit sa para proaspete. Dar ele tot nu par. Am confruntat atent capitolele din asa-numita Istorie critica si recenziile publicate in cele trei volume de la editura Aula. Aproape nimic nu a ramas nevalorificat. Recordul este atins de reluarea unei superficiale cronici despre aparitia postuma a volumului de poezii al lui Radu Stanca: textul dateaza din 1966, iar autorul nu considera, la 42 de ani distanta, ca ar merita vreo corijare.

Fireste ca cele mai grave erori, deloc straine de acest malpraxis, tin de ierarhizarile eronate, tendentioase chiar. Nicolae Manolescu are atitudinea unui feudal care ofera bonificatii sau stabileste penalitati vasalilor de pe mosia sa. Ii tine pe linga sine pe unii mai devotati (Ion Horea, Alexandru Miran, Eugen Suciu, Calin Vlasie, Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Chifu, Horia Garbea, Elena Stefoi, Liviu Georgescu, Andrei Bodiu) si ii exileaza, capricios, pe altii, cu personalitate (Adrian Marino, Liviu Rusu, Marin Mincu, Mircea Muthu, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Stefan Borbely, Dan Horia Mazilu, Mircea Anghelescu, Ion Mircea, Nora Iuga, Mariana Codrut, Daniel Banulescu, O. Nimigean, Nicolae Coande, Iustin Panta etc. etc.). In plus, incearca sa-l coboare fie si doar o treapta mai jos pe Marin Preda, dar sa-l urce pe Mircea Ciobanu. Florin Mugur iese un poet mai bun decit Mircea Ivanescu, Alex. Stefanescu, Gabriel Dimisianu, Cornel Regman par critici mult mai importanti decit Marin Mincu sau Ion Pop (de care isi bate joc, cu cinism). Brumaru este "un manierist minor", Agopian, un condamnat la "minorat", pe cind Adrian Paunescu e "un poet adevarat", iar Eugen Suciu unul "original, inventiv". Nichita Danilov (si el victima a neseriozitatii criticului, care, in lipsa unei cronici, expediaza pe coltul mesei un capitol alcatuit din citeva rinduri care aproape ca nu au tangenta cu versurile selectate) "ilustreaza cazul destul de rar al incapacitatii de fixare", pe cind Marta Petreu e de-a dreptul "o poeta exceptionala, nepretuita la justa ei valoare de o critica inchinata adesea unor idoli mai modesti". In teatrul lui Matei Visniec "nu se poate vorbi de vreo mare originalitate", pe cand Horia Garbea "are, neindoielnic, stofa de dramaturg". Mircea Cartarescu (care ii smulge criticului mult mai multe superlative decit Eminescu) pare a fi, de departe, cel mai mare scriitor postbelic.

Nivelul analizelor este, de cele mai multe ori, unul scazut, dat fiind regimul lor de urgenta. Nicolae Manolescu ramine legat (ca majoritatea colegilor sai de generatie) de literatura anilor '60, la impunerea careia a pus umarul decisiv. Gustul lui acolo a ramas cantonat; opiniile sale (si ale congenerilor sai) nu mai au greutate in conturarea unei ierarhii a actualitatii. E un adevar care nu ar trebui sa supere pe nimeni si care intra in firescul evolutiei literaturii.

Din pacate, Istoria critica a literaturii romane reprezinta un esec. Ea a fost scrisa din ambitia de a-si consolida puterea a unui critic care a avut o autoritate cum putini au avut-o. Dar care isi arata, in momentul bilantului, limitele, mult mai strimte decit s-ar fi putut banui.