Despre Marius Iordachioaia am mai vorbit, chiar daca in treacat. I-am mai citat din poeme chiar in rubrica de fata, fiind printre putinii (daca nu chiar singurul) care am mentionat acest poet intr-un cotidian. Era si greu sa fie remarcat de cineva. Nu publica prin reviste literare de profil, nu cauta notorietatea prin cenacluri si concursuri, iar volumul de poeme publicat nu de mult (mai degraba fiind "somat", decat dorind acest lucru) nu a beneficiat nici de o promovare pe masura, nici de atentia criticilor (este vorba de "Jurnal de tresariri", Editura Theosis, Oradea, 2011). Asta pentru ca Marius Iordachioaia nu cauta (si nu-si asuma) gingasul si nobilul statut de poet. Nu scrie poezie de dragul poeziei si nici ca sa uimeasca prin maiestria cu care croseteaza, din firul cuvintelor, nemuritoare metafore. Marius Iordachioaia isi doreste sa vorbeasca celor din jur (dar mai cu seama tinerilor) despre Hristos: Mantuitorul, Vindecatorul, Iubitorul nostru Stapan. Nu-si propune a exulta virtutile crestinismului si fecundele intalniri ale culturii cu Scriptura. El vine sa le faca celor de azi (de pe strada, din scoala, de aiurea) un pic de cunostinta cu cel pe care-L numeste cu duiosie ca fiind "Prietenul pacatosilor"...

La inceput a fost un blog, "oameni si demoni". L-am descoperit intamplator, dorind sa dau de urma unei poezii, "metanie", care imi sfredelise, delicat si contrariant, inima. La vremea aceea nu era nici un detaliu despre autorul poeziilor gazduite acolo. Apoi, mi-a ascultat Domnul rugaciunea si am ajuns sa aflu cine e si sa-l cunosc pe Marius Iordachioaia - un om in floarea varstei din Piatra Neamt si, mai ales, de pe la Pangarati, manastirea in care isi pleaca des genunchii sub epitrahilul duhovnicului sau. Si l-am adus apoi in Iasi, chiar la Serile Talpalari pe care le-am reluat acum doua zile (dar care vor continua, saptamanal, in fiecare marti, de la orele 18.00). A iesit pentru prima data la o astfel de, sa-i zicem, "conferinta", dar a tintuit publicul vreme de aproape patru ore, cum n-a mai reusit nici un invitat in cei mai bine de trei ani de cand ne adunam in aceasta biserica aflata sub ocrotirea Maicii Domnului. A vorbit despre cum s-a reapucat de scris poezie (debutase, cu multa vreme in urma, dar a renuntat sa fie "poet"), anume din dorinta de a le vorbi tinerilor unui liceu despre Dumnezeu, intr-o forma cat mai concisa si cu mesaj cat mai consistent, tinand cont de faptul ca unii nu mai au rabdare sa citeasca, adesea, nici macar o pagina A4. Imprima cate un poem, iar un prieten al sau, profesor de romana in liceu, le impartea elevilor. Poemele erau (si sunt) publicate si pe blogul numit - deloc intamplator - "oameni si demoni", pentru ca multi dintre elevi erau adepti ai satanismului (sau fascinati de tot ce revarsa in lume puterile intunericului). Poemele sunau precum acesta: "Pe strada/ oameni si demoni/ printre frunzele moarte/ ce cad frame by frame/ trec/ continuu/ unii prin altii.../ /daca strigi un om/ vine un demon/ daca spui: "mamaaa, ce de draci...!"/ vine ambulanta/ /daca intinzi o mana/ ramai fara inima/ /daca vrei sa iubesti/ intra toamna in tine .../ /asa ca stai la ferestra si plangi/ si-ti scrii strigatul pe geamul aburit/ asteptand ca cei care/ se simt impovarati si osteniti/ de ei insisi/ sa se opreasca o clipa in fata bisericii / si sa-l vada/ /si/ lasandu-i afara/ pe demonii care nu-i pot urma aici/ sa intre si ei/ in acest han/ de la marginea/ noptii" (Hanul de la marginea noptii).

Unii elevi, captati de cuvintele poeziei, isi deschideau sufletul catre acel profesor sau catre autor si, dupa dialoguri in care isi faceau curaj sa vorbeasca despre probleme specifice varstei, ajungeau in Biserica, fiind primiti cu bratele deschise de catre un parinte duhovnic atent si delicat cu ranile fiecarui fiu risipitor in parte. Asa se face ca Marius Iordachioaia, venind cu teme care intereseaza cu adevarat pe tineri, a devenit, oarecum neprogramat, un fel de nou David care psalmodiaza, daca e nevoie, chiar si in limba baietilor de cartier: "Fericit baiatul care n-a umblat/ in sfatul baietilor de la bloc,/ care in calea vecinilor viciosi n-a stat/ si n-a sezut in spalatoria de la ultimul etaj/ ca sa invete sa fie "om mare"/ din revistele pentru adulti/ sticla de vodca si/ chistocul trecut din mana in mana,/ /care/ nu si-a descoperit corpul inainte/ de a-si vedea sufletul,/ /ci in cofetaria Domnului si-a petrecut copilaria/ acolo unde se da gratis Prajitura/ care indulceste inima/ /si o face atat de mare incat/ /in launtrul ei e destul loc/ /sa te poti juca cu Dumnezeu/ o vesnicie..." (Psaltirea urbana - Fericit baiatul). Dupa cum a marturisit si la Serile Talpalari, Marius nu s-ar fi apucat de scris poezie crestina daca ar fi gasit, in literatura consacrata, acele versuri care sa tinteasca direct in inima preocuparilor si framantarilor tinerilor de azi. Dar, desi valoroasa, poezia crestina are si "defectul" de a fi contextuala, de a avea o adresabilitate mulata dupa experienta de viata si epoca in care respectivul autor a trait. Si e firesc sa fie asa. Asa incat, putem spune ca este printre putinii autorii care scrie "de nevoie", pentru ca nu a gasit la altii cuvintele potrivite spre a pescui, din marea agitata a lumii, tinere suflete care se zbat, desi in apa, precum pestele pe uscat (ca sa folosim metafora unui alt poet nemtean, preotul Dorin Ploscaru).

Viata noastra - o crima perfecta?

Spuneam ca nu am cunostinta de reactii ale criticilor de specialitate la publicarea poemelor lui Marius Iordachioaia. A existat, totusi, una, neconsemnata in scris, a unei astfel de somitati care, mai ales dupa ce a lecturat poezia "dupa avort", a exclamat: "In sfarsit un poet care scrie din viata; cei mai multi scriu doar din carti". Iata poemul cu pricina: "erau doi pe o banca tacuti si fumau/ simteau nevoia sa se invaluie-n fum/ erau doua absente care cresteau/ si cand genunchii li se-atingeau/ din inimi cadeau fire albe de scrum.../ /apoi... el a desfacut o sticla de vin/ ea... a inceput sa planga incetisor/ fiecare se imbata cu ce mai putea/ n-ajung tigarile pentr-un omor/ „totusi acolo cineva se zbatea... se zbatea!"/ si o rana cosmica intre ei se marea/ inlocuind deodata citadinul decor/ /cu un loc stramt intunecos si hain/ un pantec de fiara unde ei se iubeau/ cu mainile patimas apucand si rupand/ cu gurile flamande muscand si sfarmand/ madularele fragede... ale unui... strain.../ ...... /pe-o banca doi tineri fumeaza si stau/ cu ochii-n pamant suspina si beau/ locul se umple de ura si chin/ si plina cu strigate e sticla de vin.../ /odata, pe-o banca, doi tineri erau..." (dupa avort).

Astfel de imagini dramatice, precum cea de mai sus, sunt doar aspectul "de soc" - intru trezirea cititorului la Viata - a poeziei lui Marius Iordachioaia. Exista, in acelasi timp, o componenta luminoasa, o dulce povestire a intalnirii cu Hristos-Domnul in intimitatea rugaciunii sau in comuniunea euharistica: "e dimineata si/ ca-n orice duminica/ se aude clopotul/ de la cantina/ saracilor cu duhul.../ /sfiosi aproape tematori se strang/ sub ploaia de priviri dispretuitoare ale lumii/ toti nebunii natangii copiii intarziati care mai cred/ /ca dupa o saptamana Dumnezeu/ /se simte tare singur si/ e cu siguranta/ foarte-nsetat si flamand.../ /se-aseaza la masa si-ncep/ sa-si povesteasca plangand necazurile lor/ si-apoi oftand adanc sa guste/ o bucata de paine stropita/ cu-n paharut de vin.../ /si pentru ca e/ atat de greu sa fii Dumnezeu/ si-atat de obositor/ sa fii om/ /seara/ cand fiecare trebuie/ sa se intoarca la ale lui/ /Dumnezeu pleaca/ cu trupurile oamenilor/ /si oamenii/ cu trupul Lui..." (prietenii). Daca il zgaltana pe omul ratacit in propria-i viata, care se imbraca zilnic cu "trup de tarana tot mai grea si amara", e spre a-i trezi acestuia foamea si setea de Hristos. Poetul (ca sa-l numesc asa cum nu-i place sa fie numit) devine astfel un soi de ghid care, cu abilitati de detectiv, il ajuta pe cel ranit sa-si descopere agresorul si sa acccepte ambulanta spovadei ce poarta spre Potirul vindecator. Sau, altfel spus, sa constate, precum el insusi a constatat pe propria-i piele, ca "fara Hristos,/ viata fiecaruia dintre noi/ e o crima perfecta".