Reforma clasei politice romanesti a inceput, iar principalul sau motor il constituie dosariada. Cine isi inchipuia o tranzitie pasnica, alimentata din resursele de buna cuviinta si luciditate ale partidelor, s-a inselat. La fel, cine miza pe forta societatii civile si pe presiunea opiniei publice. Modul in care se desfasoara procesul sugereaza o interventie discreta si ferma de peste granitie, prin care a fost sensibilizat presedintele Traian Basescu, cel care, pina la urma, a apasat pe butonul potrivit. Nu a facut-o decit dupa ce s-a convins ca proiectul alegerilor anticipate inainte de aderare nu mai are nici o sansa de succes. Intervenind acum, seful statului a incercat sa clarifice orizontul pentru primavara lui 2007, cind vom asista, probabil, la o noua incercare de a forta clarificarea peisajului politic.
Tinind cont de ceea ce am vazut pina acum si, mai ales, de promisiunile de viitor, poate ca e mai bine ca nu s-au convocat alegeri pentru anul acesta. Desigur, o eventuala criza politica ar putea fi declansata chiar in aceasta toamna, dupa prezentarea ultimului raport de monitorizare al Comisiei Europene. Ar fi chiar interesant ca partidele sa aiba un ragaz limitat la trei-patru luni (doua luni intervalul constitutional pre-electoral, plus perioada campaniei ) spre a-si face curatenie in interior si, desigur, pe liste. Mai probabila este, totusi, declansarea procesului dupa 1 ianuarie 2007, astfel incit actorii politici sa aiba timpul necesar pentru a-si face, fiecare, un bilant al victimelor si pagubelor.
Din punct de vedere al calitatii democratiei, oricare varianta ar fi preferabila mentinerii actualului parlament. Chiar daca nu vom avea parte de dosare suculente ale unor lideri marcanti (desi eu, unul, cred ca vom avea), legitimitatea actualului parlament este afectata de scandalul dosarelor. Pentru sanatatea democratiei romanesti, nu este bine sa existe un dezechilibru prea mare intre presedinte si parlament - iar in Romania el este, deja, enorm.
Nu este vorba aici doar de scorul in sondaje, la capitolul incredere institutionala. El este net favorabil presedintelui, insa sindromul nu este specific romanesc: cu doua-trei exceptii, in intreaga Europa forurile legislative se afla in declin si pierd constant batalia de imagine cu institutiile mai personalizate. Ceea ce ne diferentiaza pe noi de occidentali este nevoia urgenta de a face din parlamentul national un adevarat reper politic, in virtejul care va incepe imediat dupa 1 ianuarie 2007. Ne-o cere si Uniunea, care a inteles ceva de pe urma dusului rece al Constitutiei Europene, dar trebuie sa o dorim si noi - pentru noi. Iar despartirea de colaboratori, ofiteri de securitate, fosti activisti sau alte ramasite ale vechiului regim poate crea premisele unui nou inceput, cu o clasa politica confuza, bulversata, dar putin mai decenta.
A existat tentatia de a zugravi „reforma clasei politice” de o maniera optimist-idilica. Ajunge sa plece cei virstnici, marcati de vechiul regim. Sau afaceristii verosi, care vad in politica o sursa de bani si influenta. Sau, astazi, turnatorii si ofiterii acoperiti, iar miine, cine stie, poate chiar activistii „lustrabili”. In realitate, e o lupta in care a curs si va mai curge mult singe. Ceea ce distinge ziua de azi de momentul 1997, spre exemplu, nu este faptul ca electoratul ar fi devenit mai exigent sau mai virtuos, ci, pur si simplu, acela ca mai toti ne-am saturat de aceste discutii si le-am dori inchise pentru totdeauna. Iar calea cea mai buna de a le pune capat este sa aflam, minati mai curind de voyeur-ism decit de avint civic, cine, cind si pe cine a turnat.
Si pentru ca problema sa fie inchisa, cei mai multi dintre noi (nu toti) nu-i vor mai vota pe acesti indivizi, in ipoteza ca un partid sau altul ii vor mai pune pe liste. Declinul lor a inceput deja sa fie speculat, in interiorul organizatiilor, de lideri scutiti de acest stigmat, dar despre care nu putem baga mina in foc ca ar fi niste ingeri in costum si cravata. Reforma clasei politice poate elimina vechile metehne, insa trebuie in primul rind sa impuna norme de depistare si sanctionare a celor noi.
Aici insa, Europa ne poate ajuta. In privinta turnatorilor, Uniunea ne-a oferit indemnuri si povete, dar niciodata norme - fiecare stat est-european si-a gasit propriile solutii sau pseudo-solutii. In cazul nostru si al Bulgariei, probabil ca exasperarea a fost atit de mare, incit liderii de la Bruxelles s-au vazut siliti sa ridice tonul. De regula, astfel de semnale se trimit si la nivelul grupurilor politice, astfel ca pina si Partidul Social Democrat s-a resemnat si acum incearca sa foloseasca dosariada pentru a marca goluri in poarta adversarilor.
Micul ajutor din partea prietenilor si flerul politic al lui Traian Basescu ne-au adus episodul intii al reformei: demolarea. Ar trebui insa ca locul sa nu ramina viran prea mult timp. Viitoarea constructie se va ridica nu prin armonie si consens, ci prin lupta, astfel ca partidele au de ales. Fie opteaza pentru actiuni de gherila, in care nu stii niciodata de unde vine atacul si cine ii va cadea victima, fie se hotarasc sa scape de vulnerabilitati si sa riste o lupta electorala. Dintre cele doua variante, prima este, de departe, mai periculoasa pentru toata lumea.